| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Uitatul Camil Petrescude Gabriel DIMISIANULa Muzeul Literaturii Române a fost comemorat zilele trecute Camil Petrescu, de la a cărui moarte s-au împlinit în luna mai 50 de ani. Am fost convocat să particip la festivitate împreună cu Ana Blandiana, Ioana Pârvulescu, Alexandru George, Florica Ichim, Diana Munteanu (editoare). A spus câteva cuvinte și compozitorul Pascal Bentoiu care, în adolescență, l-a cunoscut pe Camil Petrescu, prieten cu tatăl său. Cred că a fost singura omagiere de care a beneficiat marele prozator cu acest prilej, în București cel puțin. Faptul se explică, desigur, prin diminuarea generală a interesului pentru personalitățile literare, concurate aprig de atenția tot mai mare care li se acordă figurilor din lumea politică, a divertismentului etc. S-a tot vorbit despre acest fenomen. Ce mă preocupă, și mă nedumerește, este uitarea de care are parte Camil Petrescu în chiar lumea literaturii și nu în altele. Este mai puțin prezent în conștiința literară a contemporanilor decât alți scriitori de aceeași însemnătate cu el, sau mai mică. Am la îndemână exemplul lui Mihail Sebastian al cărui Jurnal l-a urcat pe culmile unei notorietăți niciodată atinse de Camil Petrescu, dacă e să ținem seama și de ecourile din străinătate ale Jurnalului, tipărit iute în mai multe limbi europene. Sunt împrejurări care explică marele succes al Jurnalului și faptul că a făcut din autorul unei inteligente eseistici și critici literare, al unor romane de nivel mediu din interbelic, al unor piese ușoare de teatru, bine construite cu tehnica teatrului francez de bulevard, o prezență scriitoricească de prim ordin, percepută ca una dintre cele mai proeminente ale epocii în care s-a manifestat. Jurnalul lui Sebastian este o scriere complexă după cum complexe au fost și relațiile umane pe care le pune în lumină, raporturile de prietenie și de adversitate, de prietenie devenită adversitate, în ambianța unui interval dramatic și răvășitor. Mărturiile Jurnalului i-au surprins pe mulți și chiar i-au șocat, efect neurmărit în fond de Sebastian care, după unele documente recente, nu ar fi dorit să i se publice vreodată Jurnalul. Iar dacă lăsăm Jurnalul deoparte și judecăm rece constatăm că, literar, Camil Petrescu a spus mai mult posterității decât a putut spune Sebastian în scurta lui viață sfârșită absurd. Camil Petrescu a lăsat urme mai adânci în literatura de după el, a deschis drumuri mai largi. În anii 80 ai veacului trecut s-a făcut mult caz de apetențele teoretice ale noii generații de prozatori (Horasangian, Nedelciu, Crăciun, Groșan ș.a.), s-a vorbit despre autoreferențialitate și despre conștiința de sine a autorului în text, despre intervenția autoanalitică a autorului ca autor, inițiative înnoitoare dar toate anticipate de Camil Petrescu cu aproape jumătate de secol înainte. În Noua structură și Marcel Proust milita pentru o literatură „sincronică structural filozofiei și științei“, cum a și făcut-o în romanele și piesele sale. Ar fi multe de spus despre răsunetul în epocă și mai târziu al problematicii sale etice, după ce am fost martorii efectelor pustiitoare ale atâtor idei absolute care au însângerat veacul XX, când a fost să fie puse în practică, aplicate cu forța în viața oamenilor. A demitizat, în Danton, revoluția franceză, a avertizat asupra înfricoșătoarelor ravagii pe care le pot provoca ideile atunci când au pierdut sensul concretului, emanații ale minților obsedate de absolut. Reformator al romanului românesc, inițiator al atâtor experiențe fecunde în proză și teatru, spirit inobedient și provocant, Camil Petrescu este azi aproape uitat, umbrit de faima altora, nu spun că nemeritată dar disproporționată.
|