Pe vremuri scriam dimineţile, după porţiile de somn natural care mă odihneau cu adevărat. Asta mi se întâmpla la Cumpătu, unde am scris cel mai bine, cel mai cu spor, vreau să zic, la casa de creaţie a U.S.R. Dar asta se întâmpla pe vremea comunismului asupritor.

Evenimente? Sărbătorirea lui Mihai I la Parlament, la Operă, cu abţinerea de a participa a preşedintelui actual, a ciracilor politici ai acestuia, a aşa numiţilor intelectuali publici. Am admirat concizia suveranului. Când a fost să scrie în cartea de onoare de la Parlament, pe coala de hârtie desigur albă, a aşternut un singur cuvânt: Mihai.

Comportare regală!

Din nou consultat medical, văzut de o doctoriţă de la neurologie. Mi-a trecut prin braţe nişte mici şocuri electrice pentru a vedea, îmi spune, dacă îmi sunt dislocaţi nervii adiacenţi coloanei vertebrale, ce măsuri sunt de luat. În niciun caz operaţie, mă linişteşte. Sunt dislocaţi nervii, într-adevăr, dar s-ar putea rezolva prin tratament antiinflamator şi de sprijinire a muşchilor susţinători. Deci nu prin operaţie. M-am liniştit. G. a fost cu mine în toate momentele, de altfel fără ea nici nu m-aş fi dus la clinică. Orice pas fac în direcţia consultării unui medic îl fac însoţit (condus) de ea.

Altfel, în stradă şi în sala de aşteptare de la doctoriţă, frig. Peste tot frig. În staţia de troleibuz întâlnire cu Bedros Horasangian, indignat, ca şi noi, de cum se poartă oficialii cu Regele. Avem şansa de a-l avea pe Rege şi ne purtăm cu el prosteşte.

Ora 1. M-am trezit după o oră de somn asigurată de prima jumătate a pastilei de stilnox. Am înghiţit adineauri a doua jumătate. Trebuie să mai dorm, cât de cât. Mâine dimineaţă (de fapt azi!), la ora 11, trebuie să fiu la o comisie din care fac parte şi care va evalua contestările la cereri respinse de altă comisie privitoare la cărţi editate anul trecut. Pentru ele s-au primit subvenţii. Au fost valabile (îndreptăţite) subvenţiile? Noi, comisia, vom judeca. Voi vedea, totuşi, mai clar despre ce e vorba ducându-mă acolo. Iar de dus mă duc pentru că m-a rugat Nichi, iar pe el nu mă simt în stare să-l refuz. Ar trebui, totuşi, să invoc vârsta, oboseala, bolile şi să nu mă mai duc în tot felul de comisii. Am şi destule insuccese. Astfel s-a întâmplat de curând cu acordarea premiului Cartea Anului. Îl acordă, de obicei, Revista R.L. şi, dat fiind trecutul meu, legăturile cu revista, m-au numit în juriu. Atât că propunerea mea de a premia cartea lui Eugen Simion despre Creangă s-a întâlnit cu aceea de a fi premiată cartea Martei Petreu despre Caragiale. Amândouă meritau, dar numai una putea să-l ia. Şi l-a luat cartea Martei, pe drept, nu încape îndoială. Dar şi a lui Simion merita. Rămâne inconfortul moral de a fi fost într-o comisie în care propunerea ta nu a avut câştig de cauză.

Sunt mereu propus în comisii, în jurii pentru simplul fapt că încă exist (funcţionez). Dar să mai am puţină răbdare, „ieşirea din sistem”, cum zic cu pudoare guvernanţii, nu e departe.