Trecerea Rubiconului
de Gabriel Dimisianu
O mărturisire din 1998 a lui Octavian Paler: „... prin 1975 - 76 problema mea reală, intimă, serioasă, spinoasă, dificilă a fost aceea a trecerii Rubiconului. A existat un Rubicon în fața mea. Trecerea acestui Rubicon însemna ieșirea într-o rezistență deschisă, fățișă, care presupunea intrarea în conflict deschis cu regimul de atunci. În cele mai multe cazuri asta presupunea exilul, sau poate leprozeria, o leprozerie personală. Ei bine, mărturisesc că n-am avut niciodată curajul să trec acel Rubicon“ (în volumul Convorbiri la sfârșit de secol al lui Mircea Iorgulescu).
Cu cât de mari exigențe, cu câtă rigoare inflexibilă își judeca trecutul acest om ! Alții nu doar că nu au făcut-o, în ce-i privește, dar pretind să li se recunoască merite imaginare de opozanți ai comunismului, de militanți fantasmatici anticomuniști. Au ajuns să creadă ei înșiși că au fost cum pretind și că au îndreptățirea să-și biciuiască moral contemporanii, până la sânge. O fac de șaptesprezece ani și o vor face mai departe. Că ei au trecut râul simbolic, în fața căruia Paler se oprise temător, li se pare un lucru de la sine înțeles.
Dar chiar nu a trecut Paler acel râu, așa cum mărturisea, atât de sever cu sine, în convorbirea purtată cu Mircea Iorgulescu ? Să-i refacem, măcar în câteva puncte, drumul de până în 1989.
În anii 70, când a deținut unele funcții, a acționat ferm și cu eficiență pentru liberalizare, pentru deschidere culturală. La radio, la televiziune, la „România liberă“, ziarul pe care l-a condus câțiva ani. Nicolae Manolescu, Mircea Iorgulescu, Eugen Simion au vorbit despre felul în care Paler le-a dat posibilitatea să se exprime liber în ziar, ferindu-le textele de mutilări, apărându-le de cenzură. Andrei Pleșu ar putea să spună lucruri asemănătoare. Poate că o va face cândva. Nu este însă vorba numai de apărarea altora ci și de felul în care și-a apărat scrisul propriu. Nu a scris articole propagandistice, nu l-a citat niciodată pe Ceaușescu, necum să-l omagieze. (v. și Petre Mihai Băcanu, care a lucrat la „România liberă“ sub conducerea sa: „nu a scris nici măcar un cuvânt de laudă la adresa lui Ceaușescu“).Cum de a putut să nu o facă, fiind redactor șef și toate celelalte? Îmi explic faptul prin aceea că Paler emana o puternică impresie de autoritate. Aceasta punea o anumită distanță între el și activiștii ideologici. Nu îndrăzneau să-i ceară mai mult decât hotărâse el însuși să ofere.
Și oferea tot mai puțin regimului grotesc de dictatură față de ale cărui practici, din spațiul cultural, devenea tot mai critic. Și nu o făcea pe șoptite ci în răsunătoare intervenții, în Consiliul Uniunii Scriitorilor, în ședințele de Birou sau la Conferințele Naționale. Sigur că această insubordonare, care nu era doar a sa ci și a altor scriitori, dar a sa era parcă mai șocantă, această insubordonare, așadar, nu putea fi acceptată la nesfârșit de cei vizați, de factorii de putere, de Ceaușescu în ultimă instanță. L-au debarcat de la ziar, i-au oferit funcții în compensare pe care le-a refuzat, devenind tot mai critic. Sfârșitul anilor 80 îl găsește radicalizat pe Octavian Paler, care ia pe față partea disidenților, îndemnând la solidarizare cu aceștia. A existat un memoriu de sprijinire a lui Mircea Dinescu, dat afară din slujbă și sechestrat la domiciliu pentru delicte de opinie, astfel zicând. Nu doar s-a raliat acelui memoriu, cum am citit undeva, ci el este acela care l-a inițiat. I-a convins pe Geo Bogza, pe Doinaș, pe Al. Paleologu, pe Mihai Șora, pe Andrei Pleșu, pe Dan Hăulică să semneze protestul care a dobândit astfel ecouri largi și reverberații inevitabil politice.
Dar nu sunt de luat în seamă numai aceste acțiuni de insurgență, din spațiul vieții publice. Există această tendință, explicabilă, la urma urmei, când e vorba de Paler, de a face mai mult caz de manifestarea omului public decât de literatura sa. Prima e mai spectaculoasă, de bunăseamă, mai vizibilă, în orice caz, dar o nedreptățește pe a doua. A fost desigur un om al luptelor purtate în arenă, al coridei, a fost și un mare vorbitor, dacă nu singurul mare vorbitor al generației actuale. Dar sunt și cărțile sale, atât de critice față de lumea totalitară, în forme mai explicite eseurile, aproape numind răul acestei lumi (v., printre altele, Apărarea lui Galilei) sau mai filtrate în cele două romane parabolă, Viața pe un peron și Un om norocos. Pentru acesta din urmă, scriitorul a fost adus în situația de a suporta incredibile represalii, incredibile dacă le raportăm la momentul în care se produc: deceniul al optulea al veacului trecut. I se organizează lui Paler, ca în anii 50, un proces public cu cititori chipurile indignați de „neadevărurile“ din carte, în care ei „nu se recunosc“. Recursul la prăfuitele procedee staliniste semnala de altfel degringolada în care intrase regimul. Peste puțină vreme se va prăbuși.
Decența, spiritul de probitate și de înțelegere înaltă a ideii de înfruntare politică îl fac pe Octavian Paler să afirme că el nu a trecut Rubiconul, că alții au făcut-o, angajați în „rezistența deschisă“. Faptele vieții sale îl contrazic totuși pe Paler, arătând că și el a făcut pasul, că a trecut Rubiconul, asumându-și toate riscurile presupuse. Spre nefericirea noastră, a mai trecut de curând un râu, dincolo de care nu ne mai poate spune ce se află.
|
|