Ieri am fost la casieria Ministerului Culturii să-mi încasez indemnizaţia de merit. Toţi, câţi o avem, i-o datorăm lui Adrian Păunescu. Numai el putea s-o impună în Parlament. Erau la casierie şi actriţele Simona Bondoc şi Valeria Seciu. Le-am cedat curtenitor locul dinaintea mea, cum se şi cuvenea unor mari doamne ale teatrului românesc. După ce încasă bănuţii, V. S. se întoarce spre mine: – Ce credeţi, când or veni alţii la guvernare ni-i mai dau? – Ştiu eu? Până una alta să zicem şi noi ca mama lui Napoleon: – De-ar ţine! – Aşa a zis? – Aşa.

Mă pregătesc pentru întâlnirea de mâine de la Uniunea Scriitorilor unde voi vorbi despre jurnalul Gabrielei Melinescu (volumul 3). Va fi şi ea de faţă. Am mai fost convocat să vorbesc despre ea, o fac cu plăcere, dar mă gândesc că poate s-a plictisit să mă audă tot pe mine prezentând-o. I-am spus asta Denisei, editoarea, dar ea a insistat să vorbesc. Am s-o fac.

Azi dimineaţă, la emisiunea lui de câteva minute de la ProTv, Dan C. Mihăilescu mi-a executat scurt cartea de Amintiri... Spăl statui, personajele le văd în roz, nu le spun pe nume celor priviţi negativ, într-un cuvânt e o dezamăgire ce am scris, deşi era de prevăzut, cum n-am fost niciodată un luptător... Mă aşteptam să fiu astfel judecat de D. C. M., unul din anticomuniştii vehemenţi postdecembrişti. Oricum, până în prezent este singura reacţie negativă la carte. Laudele deveniseră monotone.

Plec peste jumătate de oră la Târgul de Carte. Voi vorbi despre un volum al lui Ilie Constantin. Apoi şedinţă de sumar la redacţie, pe urmă, diseară, festivităţile de la Prometheus: premiile pentru debut ale României literare. Zi plină.

M-a sunat aseară Livius (am crezut întâi, auzindu-l, că e Ilie Constantin, nu ştiu de ce, nu au voci asemănătoare), să-mi spună că a dat peste un număr din Ramuri în care publicasem un fragment de jurnal. I-a plăcut, scriu cu umor, să-i dau înainte... Atât că eu nu-i prea dau înainte, nici cu jurnalul, nici cu altele. Nu-mi face nicio plăcere să scriu. După ce am scris un lucru, recitind textul dactilo, mă încearcă, totuşi, unele satisfacţii, uneori. De fapt, mulţumirea că am încheiat ceva.

A murit G. Muntean, în chinuri, cancer la colon, ieri m-a sunat Adela Popescu să-mi spună, e o slujbă la biserica Amzei. Am fost cu flori, lume multă, nu de la început. Sunt întrebat dacă nu vorbesc din partea Uniunii. Nu vorbesc, nu mă pregătisem. Vorbesc însă mulţi alţii din partea a tot felul de societăţi culturale, bucovineni, ardeleni, din partea patriarhului etc. G. M. era activ în tot felul de societăţi, asociaţii, era şi mason şi atâtea altele. Nu ştiu ce va face Adela care nu a avut niciodată slujbă. El i-a creat convingerea că e mare poetă, i-a organizat traduceri în tot felul de ţări (şi în Japonia!), dar aici prea puţini ştiu de ea. A ocrotit-o, a purtat-o peste tot în lume şi acum a lăsat-o singură.

Am fost la Neptun, 4 zile, la „Întâlnirea scriitorilor români de pretutindeni”. Revendicativi fără nicio bază, cei mai mulţi confraţi din diasporă. Pretind să fie publicaţi şi lăudaţi. Printre ei un mare grup din Israel, în frunte cu neobositul Shaul Carmel. El e supărat mai ales pe Alex, dar în general pe toţi care nu-i dau atenţie ca scriitor de prim rang. Am vorbit la seminarul „Scriitori români – scriitori evrei“ –, corectând imaginea de cultură română antisemită pe care o înfăţişase traducătorul D. Hâncu. N-am fost polemic, ci obiectiv. Sigur că au fost la noi şi izbucniri xenofobe, antisemite, la clasici (Alecsandri) şi la contemporani. Dar a fost şi cealaltă linie, democratică, raţională, europeană (Maiorescu, Carp, criticii interbelici etc.). Sami mi-a spus că am vorbit bine, ceea ce înseamnă că aşa a şi fost. La revenirea în Bucureşti am fost invitat la Ambasada Israelului. Mirel Brateş m-a recomandat ambasadoarei: – Ne e prieten, îi iubeşte pe evrei. Nu pe toţi, mi-am spus în gând, ci numai pe unii, cum nici pe români nu-i iubesc pe toţi, ar fi culmea!