Aflu despre sfârşitul în singurătate, la Paris, al Soniei Larian, după ce Lucian Raicu murise înainte cu un deceniu. Vorbisem la telefon cu ea acum poate mai puţin de un an, întâi G., apoi eu, cerându-i să ne ierte c-o tulburăm, dar spunându-i că vom reveni, totuşi, curând. Vom reveni telefonic, desigur. Avea vocea caldă, ca-n tinereţe, simţeam că se bucură că ne aude. Acum aflăm că a murit singură, a şi fost incinerată.

Sonia era personificarea discreţiei şi a blândeţii, a glumelor şoptite şi a binedispunerii în compania celor câţiva prieteni. Ne întâlneam seara, câteodată la ei acasă, pe strada „Între gârle”, 6, unde pălăvrăgeam până în zori. Puneam şi muzică, mai şi dansam, Raicu niciodată, dar Sonia, da. Raicu era atent la umplerea paharelor şi să fumeze fără pauze.

Sonia era pe atunci o reputată autoare de cărţi pentru copii şi adolescenţi: Cutia de sticlă, Băieţaşul din stele, Biblioteca fantastică şi altele pe care, scriindu-le, îşi crea sieşi o stare de destindere şi binedispunere, împărtăşită, s-ar fi zis, cu cititorii ei.

Cu totul alt spirit în Bietele corpuri (1986), care îşi schimbă, ca să zic astfel, publicul căruia i se adresează. Nu mai sunt copiii, ci cititorii lui Kafka, ai lui Rilke, ai scriitorilor preocupaţi de problema morţii sau a evreităţii, într-un spirit grav şi mereu neliniştitor, dramatic. Raportările, aluziile la sistemul torţionar nici ele nu lipsesc din această reprezentare narativă despre care, pe drept cuvânt, Ion Vartic spunea că „adună proiecţiile unui anatomolog îndurerat şi patetic, precis şi crud”.

Nu ştiu ce va mai fi scris Sonia Larian după anii plecării din ţară şi nu este exclus să existe lucrări ale ei nedate încă publicării şi de mare interes. Poate că vor ieşi la lumină şi acestea, dar Bietele corpuri, cartea despre care am spus mai sus câteva vorbe, trebuie neapărat retipărită.

După Lucian Raicu ne-a părăsit, aşadar, Sonia Larian, pierderi dintre cele mai grele pentru literatura română, cu neputinţă de înlocuit.