Cincisprezece ani de la revoluţie sau ce-o fi fost. Era într-o joi, nu aveam zi de redacţie, am plecat de acasă pe la 3 după-amiază, nu mai ştiu de ce. Parcă pentru a mă duce la croitoria din strada Eminescu, unde însă atelierul era închis. Am ajuns, nu mai ştiu pentru ce, în Piaţa Romană. Acolo, mulţime, circulaţia pe Magheru oprită. La Leonida, la Eva, mulţime masată, ocupând strada. Ce e? Continuă mitingul lui Ceauşescu, cel de dimineaţă? La balcoane, ciorchine de oameni. Se striga, nu înţelegeam ce, până ce am înţeles: – Jos tiranul! Aşadar, asta era, începuse!

Dar astea au fost demult, sunt de-atunci cincisprezece ani. Acum trebuie să scriu un text pentru radio despre anul literar 2004. Curios este că a fost unul bogat, în ce priveşte literatura, cu multe cărţi apărute, cu toată criza.

Ora 14:30. G.,plecată acum după cumpărături, are invitaţi la masă de Crăciun. Se leagă la cap fără s-o doară, deci trebuie să gătească etc. Pe mine, în schimb, mă doare capul la propriu. Am înghiţit al doilea antinevralgic, care însă nu se dizolvă. Îl simt în gât, o foarte neplăcută senzaţie.

S-ar spune că am încheiat un sezon plin de tot felul de obligaţii, unele de neevitat, altele evitabile, dar pe care mi le-am luat din slăbiciune, incapabil să le refuz. De pildă, aceea de a prezida juriul pentru premiile Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. La ce-mi trebuia? Oricum nemulţumeşti pe cineva care nu a luat premiu, care ar fi vrut să-l ia şi care-ţi va purta o ură de nestins pentru că nu l-a luat. Voi refuza să mai fac parte din jurii. Dar poate nici nu mi se va mai cere să fac parte. E vizibilă trecerea controlului vieţii literare în mâinile noii generaţii. A noastră, a mea pierde teren pe zi ce trece, cum şi este normal. Peste puţine zile împlinesc 69 de ani. În fine, să nu mă mai văicăresc pe o temă ca asta, atât de banală.

Ora 2:30. Am adormit pe la 12 luând o jumătate de pastilă de Xanax. Nu e un somnifer, ci un sedativ (?). M-am trezit adineauri. Am luat cealaltă jumătate. Nu mai dorm de mult fără pastile. Ceva mereu mi se întâmplă, mai cu seamă seara, care să mă predispună la insomnie. Am de scris ceva pentru Vatra, o scrisoare către Al. C. în care vreau să pun la punct mai multe lucruri privitoare la Goma. I-au publicat un articol în care a înşirat despre mine tot felul de prăpăstii, neadevăruri. În schimb, nu spune cum a intrat în partid în 1968, cum i-am dat recomandare ca să intre pentru că mi-a cerut-o. Aveam copia acelei recomandări, am căutat-o, dar nu am dat de ea, cum mi se întâmpla mereu altădată. S-ar zice că acum se ascunde. Va ieşi la iveală când nu-mi va mai trebui. Acum se ascunde de mine drăceşte.

Dar mai bine să încerc să readorm, să las porţia de Xanax să-şi facă efectul. Mâine noapte am de luptat cu „revelionul”. Suntem invitaţi de Ştefan Constantinescu, ginerele lui Fane, la un restaurant, pentru evenimentul trecerii în 2005, adică în anul în care fac 69 de ierni. E aici ultima însemnare pe 2004, an literar nu chiar rău pentru mine, dacă este să fiu drept. Tot anul am recepţionat ecouri bune în legătură cu Amintiri şi portrete literare din foarte multe direcţii şi, până la urmă, am luat pentru ea şi premiul U. S.R. Am mai luat şi alte premii, la Turnu Severin, la Deva, la Craiova, iar acum, în urmă, mi-au apărut şi Fragmente contemporane, la editura Institutului Cultural Român. Contabilizând, a fost un an bun şi ca încasări. Chiar ieri am primit un onorariu în euro, pentru un text ce urmează să apară în Seine et Danube, revista lui Ţepe. Deci să nu mânii pe Dumnezeu, care a fost bun cu mine. Cum va fi în 2005? Poate că tot bun, dar şi puterile lui Dumnezeu de a-mi face bine sunt limitate, căci de bătrâneţea în care mă afund nu mă poate vindeca. Este inexorabilă.