Zilele culturale româno-suedeze, prilej pentru Gabriela Melinescu, marea poetă şi minunata prietenă, de a veni în ţară. Am putut vorbi ceva mai mult cu ea azi, după lansarea cărţii ei la Ministerul de Externe. Am condus-o de acolo la hotelul Triumf, unde locuieşte. Am urcat la ea, cu încă două doamne, una de la televiziune, cealaltă de la o editură. A venit apoi Ileana Mălăncioiu. Gabriela ne-a îndemnat să ciocnim un păhărel de Metaxa, ceea ce am şi făcut. Mâine dimineaţă, ea pleacă la Cluj cu grupul mixt de scriitori suedezi şi români.

Ieri au fost trei ani de la moartea tatei. Ar fi trebuit să merg la biserică, să aprind o lumânare, cum m-a îndemnat Cire, dar am uitat, pur şi simplu. Mi-am amintit seara, când n-o mai puteam face. Mă voi duce azi. Adineauri m-a sunat Gabriel Chifu, să-i confirm dacă merg la Târgu-Jiu, sâmbăta viitoare, cum vorbisem. Am zis că merg, dar, îmi spun, ar trebui să fiu mai grijuliu cu mine, mai ales de când ştiu că am tensiune oscilantă, cum am aflat, întâmplător, acum câteva zile. Pe de altă parte, îmi zic că nu se face să trăiesc altfel decât normal. Cât se va putea. Deci mă voi duce la Târgu-Jiu.

Tot prietenii de la Craiova, Gabriel şi Marius, m-au convins să merg cu ei la Turnu-Severin, un oraş pe care nu-l mai văzusem şi pe care doream să-l văd. Am luat bilet de tren, potrivit înţelegerii. Urma să plec mâine şi la Craiova să fac joncţiunea cu cei de acolo. Azi dimineaţă însă, pe la 7, sunt trezit de un telefon. Luasem înainte de culcare un „napotom” şi dormeam compact. Deci sună telefonul şi mi se prezintă cineva de la Turnu-Severin, profesorul Petcu, îmi cere scuze pentru că acţiunea de acolo se contramandează. Îmi dă nişte explicaţii din care n-am înţeles nimic, îmi vor trimite banii pentru biletul deja luat, mă vor despăgubi. Peste o oră, telefon de la Craiova, de la R. Diaconescu, indignat pe „tâmpiţii de la Turnu-Severin” care au încurcat lucrurile, nu se mai merge. Îi spun că am aflat.

Azi era s-o păţesc rău de tot, poate de tot. Veneam cărând o sacoşă cu sticle de apă minerală, pe Moşilor, traversând la întretăierea cu Daciei. Înainte de a urca pe trotuar veni un biciclist care nu mă observase (nici eu pe el) şi care acceleră pentru că apăruse la semafor, pentru el, culoarea verde. Nu m-a luat din plin pentru că am reuşit să trec de el cu doar câţiva centimetri. Dar tot m-a izbit puternic în spate, cu umărul, fără a se dezechilibra, din fericire, căci putea fi aruncat în faţa maşinii de lângă el. Din fericire pentru el şi din fericire şi pentru mine, căci m-ar fi putut lovi din plin, era în mare viteză, m-ar fi dărâmat poate cu capul de rigolă şi acolo rămâneam. Am fost imprudent, norocul m-a ferit totuşi de ceva ce-mi putea fi fatal. Sunt, acum, două ore de când se putea să nu mai fiu.

Luni plec la Chişinău, cu microbuzul, ca şi anul trecut în aceeaşi perioadă. Sunt multe ore de mers pe vremea celor mai mari călduri ale anului. Sper să rezist.

Aproape o săptămână la Chişinău. Obositor şi mai ales inconfortabil din pricina condiţiilor sanitare, sub orice critică. Dar, în fine, nici rău n-a fost, căci am ieşit un timp din atmosfera, încă mai rea, de aici. I-am cunoscut pe tinerii de la Contrafort, Vitalie Ciobanu, Vasile Gârneţ. Inteligenţi şi talentaţi, sincronizaţi cu adevărat, au fost mereu supuşi, acolo, unor atacuri violente, stârnind greaua ură a tuturor soiurilor de rataţi, ale aşa-zişilor luptători naţionali, foşti şi actuali nomenclaturişti. Dacă de faţă cu noi, cei de la Bucureşti, cei doi au fost atât de dur atacaţi, mă întreb ce se întâmplă când nu suntem de faţă, adică practic tot timpul. Le-am luat apărarea şi eu şi Ulici.