Ieri am fost la Clubul Prometheus, la decernarea premiilor artistice anuale, foarte consistente. M-am dus îndemnat de G., care ţine să-mi reiau viaţa „normală”, să ies în lume, să mă întâlnesc cu unul, cu altul. Am dat acolo de Ileana Mălăncioiu, de Ştefan Agopian cu doamna, de alţi câţiva cunoscuţi. În rest, foarte mulţi tineri, tineri de tot, şi la un moment dat mi-am zis: ce caut eu aici? Sunt cel mai bătrân, cred, din toată adunarea. Mai erau Pleşu, Negrici (membri în juriu), mai era Valerian Sava, dar şi ei mai tineri decât mine. M-am mai liniştit constatând că nu eram totuşi cel mai bătrân. Era acolo şi Paul Cornea, fostul nostru profesor de la Filologie, acum de 88 de ani, pe care însă nu-i arăta. M-aş fi bucurat să ia el marele premiu (o sută mii lei!), dar l-a luat Sorin Ilfoveanu, pictorul. Am plecat repede după festivitate, nu prea mai pot să comunic cu semenii, şi nici alţii cu mine. Cred şi că sunt mult schimbat la înfăţişare. Vechi cunoştinţe tresar când mă văd, nu mă recunosc chiar din prima clipă, cel puţin aşa mi se pare. Mai grav este că nu-mi iese nimic ca lumea din ce scriu, scriu rău, dar e încă bine că-mi dau seama că scriu rău. Repar cât pot, rescriu de nenumărate ori un lucru înainte de a-l trimite la publicare. Iar ce public mă nemulţumeşte totdeauna. Ratez mereu. G. nu crede că lucrurile stau aşa, îmi spune că, de fapt, totdeauna m-am comportat în acest fel, că m-am chinuit mereu cu scrisul, că nimic din ce am scris nu m-a mulţumit. Dar sunt subiectiv. Să-i las pe alţii, îmi spune, să se pronunţe despre cum scriu, eu să scriu şi atât. Uşor de zis!

Au murit prea mulţi din vechea generaţie, astfel că se apelează mai des la mine, care încă trăiesc. De pildă, Valerian Sava îmi solicită un text de recomandare pentru ultima copertă a unei cărţi despre film pe care o va tipări, domeniu în care sunt lipsit de o minimă competenţă. Îl voi refuza cu părere de rău, dar cum să fi vorbit, fie şi convenţional, despre ceva ce nu ştiu, nu am nici o cădere, nici o pricepere? Ar fi urmat să-l prezint pe Sava şi la Târgul de carte, în compania unor cineaşti de prim rang. Am citit despre faptul că există un val nou în filmul românesc, că se iau premii peste premii, dar eu unul sunt în afara acestei lumi. Multe din filmele noi româneşti nu le-am văzut şi atunci cum să mă pronunţ?

Altceva. Mi se cere să prezint o revistă nou apărută, Bucureştiul literar şi artistic, editată de vechiul meu prieten Coman Şova. Asta mai merge, la reviste mă mai pricep. Mă voi duce mâine la Muzeul Literaturii, unde va fi lansarea.

Altfel, G. e tot mai des supărată pe mine că fac caz de durerile mele de oase, şi pe ea o dor oasele, de ani şi ani, dar nu se tânguie atâta.

Invitaţi la prânz de soţii Şova, unde l-am putut întâlni pe Nicolae Balotă, pe care nu-l mai văzusem de câţiva ani. Ni s-a părut foarte vivace pentru cei 85 de ani ai săi. Ultimul cerchist în viaţă. Se află în România ca invitat la sărbătorirea Regelui Mihai, cu prilejul împlinirii de către acesta a vârstei de 90 de ani. Regele nostru care s-a vândut ruşilor, după Băsescu.

Problema lui Nicolae Balotă era acum să găsească de închiriat în Bucureşti un smoching. Invitaţia la recepţia regală se pare că punea, pentru domni, o astfel de condiţie. Nu ştie cum va rezolva, a venit de la Nisa special pentru sărbătorire, dar s-ar putea prezenta acolo şi altfel decât cu smoching? Poate că va fi admis cu costum negru, dacă smoching nu găseşte, noi ce spunem? Ce să fi spus? Nu aveam nicio idee.