Vis cu... Tudor Vianu. La uşa apartamentului în care locuim sună Tudor Vianu. Mă invită alături, în apartamentul vecin, unde locuieşte el şi unde sunt aşteptat de un scriitor din Vest care îl vizitează pe profesor şi care ţine să aibă şi cu mine o întrevedere. Îi spun lui Vianu că vin peste un minut, doar să mă îmbrac cât de cât. Eram în chiloţi. Fac lucrul ăsta, trag pe mine nişte pantaloni, pun o cămaşă, sun la V., el îmi deschide şi mă conduce în interior unde se află cineva, un domn vârstnic, cu păr şi mustaţă albe. Aducea cu un scriitor român din Germania căruia i-am uitat numele şi cu care, venit în România, am avut acum câtva timp un incident la Uniunea Scriitorilor. Nu-mi amintesc bine numele lui, Vasilache sau Smarandache, în fine, un nume terminat în ache. În vis ăsta era îmbrăcat în pijama, deşi în vizită la Vianu care era îmbrăcat solemn. Schimbăm câteva vorbe, eu le spun că trebuie mai târziu să merg în oraş, la librărie, ca să-l prezint cititorilor pe un scriitor, tot român stabilit în Germania, venit acum în ţară. Vianu mă întreabă cine e, dar eu nu-mi amintesc şi pace. Bâigui ceva. Mai intră în încăpere nişte persoane dintre care o doamnă mă întreabă ce fac, cum de sunt acolo? Îmi pare a fi Elena Vianu. Îi spun că locuiesc alături şi arăt spre unul din pereţii încăperii. Apoi totul se şterge, cred că m-am trezit. Visez tot timpul aiureli, dar acum „prezenţa” lui T.V. m-a tulburat şi mă nedumereşte foarte. În vis nu realizam că profesorul murise de mult, cum se întâmplă în alte vise când visezi o persoană moartă ştiind că e moartă, ci aveam sentimentul că totul decurge în firea lucrurilor, că Vianu trăieşte şi toată mirarea mea era că suntem vecini de apartament.

Miercurea trecută am fost la Breaza cu toţi colegii de la România literară, invitaţi de Genua în vila ei de acolo, să ţinem şedinţa de redacţie. Am fost : Nichi, Marina, Adi, Ioana, Adriana, Raicu, eu. A fost şi Constanţa, cum de era s-o uit?

Am fost toţi uluiţi, rămaşi cu gura căscată, de bogăţia de acolo. Un palat, ce mai încoace şi-ncolo, foarte original conceput şi cu bun gust. Nu-l pot descrie, am amuţit.

Altfel, lucrez pe un text trimis de G. M., minunata poetă şi prietenă. De ce „lucrez”? Pentru că, straniu, îmi pare că nu mai stăpâneşte ca altădată limba română. Un proces parcă mereu accentuat. Vorbeşte, scrie în suedeză, asta lasă urme asupra limbii materne. Totuşi n-am observat acelaşi lucru la vorbitorii români de franceză, la Ilie Constantin sau la Ţepe, care scriu şi în franceză. Gabriela s-a mutat în cu totul altfel de idiom şi mă întreb cât de bine poate stăpâni, în scris, suedeza, deprinsă târziu.

O întâmplare plăcută, într-un fel, dar nu în toate felurile: mi-a sosit cu poşta prima pensie, o sumă destul de mare fiindcă s-au adunat şi restanţele neplătite de la ieşirea deciziei, adică din iunie. Aş spune că pensia e bunicică, dacă o raportez la standardele actuale şi la ce aud că primesc alţii. Ne-am bucurat şi eu, şi G. , pentru că bănişorii ăştia ne mai înlesnesc viaţa, dar am şi melancolizat puţin: deja pensionari?!

În doar jumătate de oră, telefoane de la doi confraţi reputaţi ca pisălogi, adică de la H. Zalis şi de la Radu Bogdan. Al doilea e om de valoare, primului i se potriveşte ce a spus despre el, sintetic, Paul Georgescu: „Zalis, firea cea isteaţă”.