Citesc duminică în Adevărul o ştire strecurată la „decese”, din care aflu că a murit Tita Chiper. Nu ne-a venit să credem că de prietena noastră este vorba. Geta se pregătise pentru duminică să o viziteze la Otopeni, unde ştiam că e internată. Ne-am interesat. Murise, într-adevăr, ieri dimineaţă. Acum 27 de ani, Tita fusese operată de cancer la sân. I se umflase de câţiva ani o mână, imens, o târa ca pe un butuc. Dar n-am auzit-o să se plângă vreodată de starea ei. Dimpotrivă, glumea tot timpul. Moare la 68 de ani, o vârstă normală de murit, aş fi zis cândva, dar acum...

Am fost, după multe amânări, la Neptun, zece zile, apoi trei zile la Constanţa, la Cire. Timp frumos, starea sănătăţii acceptabilă. Companie plăcută, mai ales cât a stat acolo (şapte zile) M.C., cu simpaticul Luca şi cu „Buni”. Cu ei, de altfel, am călătorit la dus, în maşina condusă expert de Marina pe care aflu de la Buni că o cheamă şi Cristina. Micuţul Luca e de pe acum un cuceritor de femei (nu numai de fetiţe). Când îi spunea câte unei ospătăriţe „eşti drăguţă”, aceea roşea de plăcere, neputând bănui băieţaşul, desigur, de prefăcătorie. Dacă spunea el că-i drăguţă, chiar era.

Convorbiri pe plajă sau pe faleză cu Ion şi cu Janina Ianoşi, reîntâlniţi acolo după doi ani. Cu ei te simţi confortabil sufleteşte. Nu eşti totdeauna cu ei pe aceeaşi poziţie, politică sau de alt ordin, dar oricând poţi comunica şi poţi fi prieten. Un lucru rar!

Telefon de la Ilie Constantin, repatriat, stabilit în locuinţa din Drumul Taberei. Un act înţelept al bine cumpănitului Ilie. Pensioara de la statul francez (a lucrat în Ministerul de Război al Franţei) îi va asigura aici o viaţă confortabilă şi, pe lângă asta, redevine scriitor român. Scriitor francez nu prea izbutise să fie.

Mâine plec din nou la Neptun, convocat pentru juriul Festivalului literar internaţional, organizat de Uniunea Scriitorilor. La drept vorbind, nu prea aveam poftă să merg, dar nu puteam să-l refuz pe Eugen Uricaru, după ce relaţiile R. L. cu Uniunea s-au cam deteriorat. Merge şi Alex, ceea ce mă bucură, dar vor merge şi persoane antipatice cu care mă voi tot întâlni, vrând-nevrând, câteva zile. Ducându-mă acolo, nu voi mai fi însă la Oneşti, prima absenţă după multele ediţii la care am participat. Ciobanu, organizatorul acţiunii de la Oneşti, îmi spune consolator: ne vedem totuşi la anul. Dar ştiu eu ce va fi la anul, sau dacă va mai fi, şi pentru mine, un „la anul”?

Diseară mă întâlnesc cu Ţepe, care merge şi el la mare, altă prezenţă care mă bucură.

27 septembrie

M-am întors de la Neptun bolnav, gripat, victima unei viroze care nu ştiu să-i fi lovit şi pe alţii. Reclus, acum, de nevoie. Înghit medicamente care nu prea văd să-mi folosească, după trei zile nespus de lungi. Am avut ghinion.