De aproape o lună nu am notat nimic, printre altele şi pentru că am fost plecat din Bucureşti, la Cornu, aproape zece zile, de Crăciun şi de Anul nou. Cu noi: Fane şi Dani Boieraş (de fapt gazdele noastre), Anca şi cei doi băieţei, Titi Bălauţă şi Puica (din Constanţa). Am dormit şi am mâncat mult, altceva nu am prea făcut. Odihna, totuşi, obositoare.

Trebuie să scriu ceva, la revistă, despre Dan Laurenţiu, bietul de el, s-a prăpădit înainte de Crăciun. Îmi pare rău de el, un foarte bun poet, dincolo de megalomania şi de egoismul lui care m-au iritat totdeauna. La înmormântarea lui Sorescu (am mai scris despre asta), Dan Laurenţiu se interesa de volumul său apărut atunci în BPT, despre cum va fi primit la România literară, ca şi cum pentru asta ne-am fi întâlnit acolo, la căpătâiul lui Sorescu, mort. Acum muri şi el, mâine alţii, eu, toţi.

Amân să iau legătura cu dr. Cociasu, să merg la policlinică, deşi simptomele aritmiei sunt aceleaşi. E aproape o lună de când trebuia să mă prezint acolo şi n-am făcut-o. Cât mai amân?

Azi noapte a murit, la Roma, Marian Papahagi. Scriu această propoziţie şi nu pot să cred că numeşte o realitate. Infarct. Abia împlinise, în toamnă, 50 de ani. Ce mizerie! Sunt revoltat, dar şi îngrozit.

Ziua mea. G. a uitat dimineaţă să mă firitisească, dar era agasată de faptul că trebuie să se înfăţişeze la acel nefericit proces în care s-a văzut angajată fără voie. M-a sunat Cire şi apoi Valeriu Cristea, Ioana Pârvulescu. Seara a sunat Daniela şi atât. Tot atunci şi-a amintit şi G. de aniversare.

Am tot amânat să iau legătura cu dr. Cociasu, azi va trebui să o fac neapărat. Au revenit aritmiile. Aflu de la Tanţa Ciocârlie că şi Livius a avut simptomele mele şi, după analize serioase, aprofundate, i-au descoperit un infarct făcut de mult, pe neştiute.

Ieri am dat încă o probă a laşităţii mele (cum să-i spun altfel?) în faţa ideii de a relua consultaţiile medicale. La ora 7 seara, pe care mi-o fixasem, am sunat la dr. Cociasu, dar nu a răspuns nimeni. Probabil nu erau acasă. N-am revenit la 9, la 9 şi jumătate, ore convenabile şi am amânat pentru azi. Voi suna? Trebuie să sun totuşi pentru că semnele rele nu slăbesc.

Ieri, altă veste rea, dintre acelea care năucesc: Valeriu Cristea e grav bolnav, cancer cu metastază în ficat. Nu ştie. Doina ştie. Groaznic pentru cei din jur este să ştie şi să nu-ţi poată spune, să-ţi ascundă.

Valeriu a fost operat, intervenţie parţială, numai asupra tumorii rectale, deşi ar fi fost necesare şi alte intervenţii. Doctorii cred, însă, că nu ar fi rezistat. Doina este extraordinară. Zi şi noapte e acolo, acum venise acasă pentru a dormi puţin. M-a tulburat spunându-mi că Valeriu, în starea de după operaţie, când încă nu ieşise de sub efectul anesteziei, când de fapt delira, mi-a rostit numele, întrebând: de ce se ascunde D.?

*

Am vorbit adineauri cu dr. Irinel Popescu, care l-a operat pe Valeriu. Situaţia e mult mai gravă decât spera Doina, care-mi vorbea de măcar un an de viaţă, dacă i s-ar mai putea da lui Valeriu. În afara tumorii rectale, extrase cu bine (!), sunt metastaze la ficat, oase şi, se pare, creier, de unde stările confuzionale. Deci, acele delirări nu sunt în urma anestezicului, apăruseră înainte de operaţie. Am înţeles că destinul lui Valeriu este pecetluit. A întârziat prea mult să consulte medicii sau cazul e cu totul atipic. Îl vor supune iradierilor, dar pronosticul e sumbru. Îngrozitor!