Pe George Muntean l-am cunoscut în epoca studenþiei comune, când el s-a transferat de la Cinematografie la Filologie, urmând acelaºi traseu cu Sorin Titel. Amândoi încercaserã sã-ºi facã drum în artele spectacolului, ca regizori de film sau de teatru, nereuºind niciunul, fiecare din alte motive pe care nu are rost sã le înºir aici. Au reuºit în schimb în literaturã, Sorin Titel ca prozator însemnat al generaþiei mele, iar George Muntean ca eminent istoric literar ºi cercetãtor al literaturii noastre vechi ºi clasice, precum ºi ca editor ºi jurnalist.

Dar sã mã întorc pentru o clipã în anii studenþiei bucureºtene pentru a spune cã, încã de atunci, imaginea lui George Muntean îmi apare de nedespãrþit de aceea a Adelei Popescu, tânãra poetã care i-a devenit soþie curând, fiinþa gracilã asupra cãreia blajinul bucovinean ºi-a proiectat vocaþia protectoare. ªi-au purtat noroc unul altuia toatã viaþa.

Bunãtatea ºi calmul erau unite la George Muntean cu seriozitatea ºi cu o nemãsuratã putere de muncã, însuºiri pe care le punea în serviciul cercetãrilor sale istorico-literare ºi istorice. Descins din nordul þãrii dupã ce trãise, copil, drama tãierii în douã a satului natal, prin trasarea frontierei mutilante impuse de sovietici în 1940, George Muntean s-a dedicat cu pasiune valorizãrii tradiþiei, punerii în luminã a rãdãcinilor spirituale naþionale, mergând pe firul trecutului pânã la izvoarele creaþiei folclorice. Scotocitor neobosit al arhivelor, i-a furnizat pânã ºi lui G.Cãlinescu documente eminesciene necunoscute, descoperite de el la Suceava. Marele critic le-a folosit în ediþia a IV-a a Vieþii lui Mihai Eminescu , din 1964, când se împlineau 75 de ani de la moartea poetului naþional.

Cercetãrile eminesciene ale lui George Muntean au fost însã încununate de publicarea, în anul 2000, a preþioasei culegeri Eminescu 100 documente noi, „o culegere întregitoare de destin“, cum îmi scria în dedicaþia datã pe carte. Întregitoare în ce priveºte cunoaºterea vieþii marelui poet, dar ºi în ce-l priveºte pe George Muntean însuºi, care îºi încheie acþiunea de cercetare a trecutului nostru literar cu o lucrare de cea mai mare importanþã.

Dupã absolvirea facultãþii, paºii ni s-au încruciºat prin redacþiile în care am lucrat fiecare, el la „Contemporanul“, eu la „Gazeta literarã“ ºi apoi la „România literarã“, unde George Muntean a colaborat intens. George Ivaºcu îl aprecia ºi îl simpatiza, preþuindu-i cunoºtinþele istorico-literare ºi acribia, consultându-l în chestiuni care priveau exactitatea unor date, credibilitatea unor surse etc. Volumele Cercetãri literare (1969), Interpretãri ºi repere (1982), ediþiile ºi antologiile din creaþia popularã, din scrierile lui Eminescu, Arghezi, Vladimir Streinu, Dinu Pillat, studiile despre Sadoveanu, Blaga, G. Cãlinescu, publicistica lui culturalã sunt expresii ale chemãrii autentice de cãrturar dar ºi de om al prezentului.

ªi o amintire, la capãtul acestor însemnãri fugare despre personalitatea lui George Muntean. În toamna lui 1984 mã aflam pentru câteva zile la Moscova, trimis de Uniunea Scriitorilor, când m-am întâlnit pe neaºteptate, în holul vast al hotelului „Rossia“, cu George Muntean ºi Adela, aflaþi într-o vizitã mai lungã de documentare, cum se spunea în limbajul de atunci. M-au câºtigat îndatã cu ideea de a face o incursiune în afara Moscovei, cu trenul, spre nord, pe direcþia Suzdal ºi Vladimir, douã oraºe-muzeu în care puteam vedea artã medievalã bisericeascã, picturi de Rubliov ºi alte minunãþii. I-am însoþit pe cei doi fãrã a sta mult pe gânduri ºi bine am fãcut. A fost o aventurã culturalã de neuitat pe care le-o datorez celor doi prieteni. Adelei ºi amintirii lui George. Le sunt ºi azi recunoscãtor.