Am recitit Întoarcerea autorului, studiul din 1981 al lui Eugen Simion, consacrat relaţiei complicate dintre creator şi operă şi felului cum această relaţie a fost percepută în epoca modernă. La început Simion ar fi vrut să-şi intituleze studiul, cum menţionează în prefaţă, Contre Sainte-Proust, lăsând apoi titlul acesta numai pentru prima secţiune. Titlul Întoarcerea autorului acoperă într-adevăr mai bine problematica vastă a cărţii.

Să spun totuşi că ingenioasa idee de a combina în titlul iniţial jumătăţi din numele lui Sainte-Beuve şi Marcel Proust avea semnificaţia unei duble distanţări: atât faţă de critica biografică, astfel cum o practicase Sainte-Beuve în secolul XIX, cât şi faţă de respingerea ei absolută, astfel cum o preconizase Proust la începutul secolului XX, în eseul său polemic Contre Sainte-Beuve. Eseul apăruse postum, ce e drept, dar fusese precedat de altele, antume (Metoda lui Sainte-Beuve, Sainte-Beuve şi Baudelaire, Sainte-Beuve şi Balzac), toate axate pe aceeaşi teză a inconcludenţei criticii biografice sainte-beuviene. Între cele două extreme Eugen Simion se plasează la mijloc, ceea ce este simplu de spus, lui trebuindu-i însă, pentru a-şi susţine poziţia de centru, cinci sute de pagini de argumentări teoretice şi istorico-literare.

Proust disociase între omul care trăieşte şi omul care scrie, între eul superficial, al omului de lume, şi eul profund, al creatorului. Opera nu ar avea pentru ce să fie raportată la comportarea omului social, pentru că nu este produsul acestuia ci al „altui eu“, al „eului profund“.

Sainte-Beuve văzuse lucrurile altfel: explicarea operei nu poate porni decât de la înţelegerea omului care a scris-o. De aici importanţa pe care o acordă autorul Convorbirilor de luni studiului biografic şi portretisticii. Analizează opera literară în funcţie de cel care a generat-o, ţinând să ştie cum gândeşte acesta despre lume, cum vede societatea, religia etc.

Acceptând „prioritatea şi autonomia“ operei, neîntorcându-se la „biografismul beuvian“, la „omul pe care noua critică l-a eliminat din ecuaţia analizei“, Eugen Simion îşi propune să discute „o relaţie mai fină şi, în mod cert, mai misterioasă“. Şi anume aceea dintre „operă şi creatorul ei care se descoperă pe sine pe măsură ce scrie“. În sensul acesta vorbeşte Eugen Simion de întoarcerea autorului în text, ca personaj creat de operă după ce acesta a creat-o: „...de la un anumit grad al valorii estetice, opera îşi reclamă şi creează autorul de care are nevoie. O operă mare fabrică un creator pe măsură şi, când acesta nu are o existenţă determinabilă (cazul lui Shakespeare), lectorul îşi imaginează unul“.

După ce s-a despărţit şi de Sainte-Beuve şi de Proust, aceptându-le totuşi, fiecăruia, îndreptăţiri parţiale, Simion extinde mult sfera discuţiei, trimiţând la Valéry, la Blanchot, la Sartre, la Roland Barthes cu al său „om de hârtie“, la psihocritica lui Mauron, la Ricardou cu scriitorul ca „producător de texte“, la Malraux, la Simone de Beauvoir, la Camus, la Ionesco, la protagoniştii noului roman şi la alţi scriitori şi gânditori, cu preponderenţă francezi, din secolul XX, preocupaţi de chestiunea relaţiei creator-operă.

Eugen Simion se numără printre acei adversari ai biografismului reductiv seduşi totuşi de farmecul portretizării. El însuşi este un portretist inspirat, pornind de la sugestiile documentelor istorico-literare şi nu de puţine ori de la contactele proprii cu scriitorii contemporani, cum am văzut în Jurnal parizian sau în Scriitori români de azi sau în alte cărţi ale sale. Marin Preda, Sorin Titel, Nichita Stănescu sunt câţiva dintre beneficiarii vocaţiei de portretist a lui Eugen Simion, manifestată în cuprinsul unor texte evocatoare care includ şi o judecată critică asupra operei lor.

Întoarcerea autorului este o carte de erudiţie dar şi de reflecţie personalizată, sincronizată perfect cu mişcarea europeană a ideilor. Nu am trăit totuşi, aici, înainte de 1989, chiar în „Siberia spiritului“.