Ecuaţia prieteniei

Valabilitatea dictonului după care prietenii prietenilor mei sunt şi prietenii mei am verificat-o în relaţia mea cu Radu Cosaşu. Mă împrietenisem cu Lucian Raicu la începutul anilor 60, în redacţia „Gazetei literare“, unde eram  şi colegi. Aflasem de la el că e prieten din adolescenţă cu Radu Cosaşu, fapt care m-a făcut să văd în acesta, încă dinainte de a-l cunoaşte,  un prieten posibil  şi al meu. Prieteniile se clădesc pe afinităţi, pe corespondenţe spirituale şi dacă cineva e prieten cu Raicu, mi-am zis, poate fi şi cu mine, care sunt prieten cu Raicu.

Desigur, astfel de aşezări în ecuaţie nu funcţionează cu acelaşi efect în toate cazurile, dar în cazul de care vorbesc au funcţionat. Am găsit în felul de a fi al lui Radu Cosaşu, cunoscându-l, destule temeiuri de a lega cu el o prietenie, după cum acelaşi lucru mi se întâmplase cu  Lucian Raicu, prietenul său vechi. De văzut nu m-am văzut prea des cu Radu Cosaşu, iar în anii din urmă tot mai rar, dar a te vedea tot timpul poate mai mult să strice unei prietenii  decât s-o păstreze. Important este să simţi că vei găsi oricând la celălalt porţi deschise, sufleteşte vorbind.

 Mă gândeam la astfel de lucruri într-o după amiază din toamna trecută, mergând spre Uniunea Scriitorilor unde urma să vorbesc, în Sala Oglinzilor, despre Radu Cosaşu. Eram unul din criticii aleşi de el să participe la programul „Scriitorul şi criticii săi“, ce-i era dedicat.

Prietenia comună cu Lucian Raicu nu a fost singurul motiv care m-a făcut să văd în Radu Cosaşu un prieten posibil. Doream demult să-l cunosc, din vremea în care, student fiind, aflasem că într-o adunare publică doi tineri scriitori, Radu Cosaşu şi Nicolae Ţic, luaseră poziţie împotriva clişeelor idilizante şi pledaseră pentru spunerea „adevărului integral». Pe atunci termenul „disidenţă“ nu circula, dar asta comiseseră cei doi, un act de disidenţă, ceea ce le-a atras eliminarea din presă pentru câţiva ani. L-am admirat pe Cosaşu  pentru  acel gest de cutezanţă şi cu atât mai mult l-am  admirat cu cât am văzut, după ce l-am  cunoscut, că nu face caz de el. Nici după 1990 nu a făcut caz, atunci când lumea noastră s-a umplut brusc de foşti disidenţi autoproclamaţi, pretinzând recunoaştere şi onoruri.

În anii 70 - 80 ai trecutului veac, în perioada când Radu Cosaşu colabora săptămânal la „România literară“, am avut prilejul, şi îndatorirea, de a citi înainte de a le trimite la tipar textele pe care le scria pentru rubrica „Telecinema“. Comenta filmele care se proiectau la televizor, în special filmele de arhivă. Era unul din momentele faste ale activităţii mele de redactor, în acei ani apăsători, când eram nevoit să înghit tone de maculatură propagandistică, fără de care revista nu putea să apară. Tabletele lui Radu Cosaşu, ca şi articolele echipei de critici, ca şi „Trapezul“ lui Geo Bogza sau „Atlasul“ Anei Blandiana constituiau atunci insule de normalitate literară într-un univers absurd.

Alte puncte de racord spiritual cu autorul Supravieţuirilor: pasiunea pentru Caragiale, filo-bucureştenismul, iubirea pentru Charlot şi pentru Stan şi Bran. Şi chiar Supravieţuirile, bineînţeles, marele ciclu narativ care, după reorganizarea cronologică, pune în lumină coerenţa unei opere care păruse atât de risipită. În prefaţa la primul volum, Cosaşu ne asigura că nu are orgoliul să-şi considere „nuvelele“ un bildungsroman sau o frescă, dar tocmai că sunt aşaceva. Un roman al formării şi o frescă a vieţii în comunism, ironică şi autoironică, proiectată de un tânăr care a crezut în „idealuri“  şi a acceptat să i se smulgă  „rădăcinile mic-burgheze“, „gărgăunii“. Operaţie mutilantă care, slavă Domnului, nu i-a reuşit.