S-au împlinit în luna mai patruzeci de ani de la mişcările studenţeşti din Franţa, prilej de a fi evocate şi în publicaţiile noastre împrejurările care le-au generat. Am citit interesante comentarii în 22, în Cultura, în Observatorul cultural, în chip special reţinându-mi atenţia reflecţiile şi amintirile profesorului Paul Cornea (din Observator cultural, nr. 167, 2008). Pe bună dreptate d-sa pune în legătură evenimentele de la Paris cu ceea ce s-a întâmplat în acelaşi an, 1968, la Praga şi în tot cuprinsul european estic. „Un an în care, scrie Paul Cornea, au fost declanşate revolte majore atât în Vest cât şi în Est. Ele au fost înfrânte, echilibrul răsturnat pentru un timp a părut că este restabilit, aşa-zisa normalitate - restaurată. Dar noua ordine n-a mai semănat cu cea veche“.

Anul 1968 confirmă, ne place sau nu să o spunem, teza marxistă privitoare la anii revoluţionari, acei ani în care, ca efect al acumulărilor de tensiuni sociale, naţionale sau de alt ordin, izbucnesc în lanţ revoluţii, războaie, fenomene de criză, de ruptură, propagate repede în vaste spaţii. În a doua jumătate a veacului trecut, ani revoluţionari au fost 1956, 1968 şi 1989.

Dar nu-mi propun aici să mă lansez în consideraţii de ordin istoric ci numai să evoc trei secvenţe, trei momente trăite de mine în anii revoluţionari amintiţi.

În 1956 eram student în anul IV şi revenisem în Bucureşti din vacanţă la mijlocul lunii septembrie. Înainte de altceva la facultate avu loc şedinţa organizaţiei UTM pentru alegerea noului birou, cum se proceda la fiecare început de an universitar. Totul decurse potrivit ritualului, atât că la punctul „discuţii“ de pe ordinea de zi nu se înscria nimeni. Nu se putea încheia astfel şedinţa şi cineva din prezidiu avu imprudenţa să întrebe : de ce tăceţi, nu vă frământă nimic ? A fost ca o scânteie produsă într-un mediu inflamabil. Mihai Nicolae, Georgeta Naidin, Marin Perşinaru şi după ei alţii, vreo douăzeci, izbucniră cu vehemenţă : cum nu ne frământă nimic ? Dar problema burselor, al căror criteriu de acordare tocmai se schimbase şi-i lăsa pe mulţi pe dinafară ? Dar problema cotelor mărite care-i năpăstuia pe toţi copiii de ţărani ? Dar problema presei de tineret care publica reportaje mincinoase despre felul cum trăiau studenţii ? Dar problema profesorilor ţinuţi departe de catedră, ca G. Călinescu ? O avalanşă de întrebări incendiare care transformă amorţita şedinţă utemistă în ceva la care nimeni nu se gândise, un proces intentat regimului. Au urmat măsuri de pedepsire, bineînţeles, anchetări, exmatriculări, excluderi din organizaţie, dar ce vreau să spun este că răbufnirea de atunci a studenţilor, nepremeditată ca orice răbufnire, era expresia „coacerii condiţiilor“, ţinea de factura anului revoluţionar 1956. Fuseseră mişcările din Polonia, vor urma, peste puţină vreme, cele din Ungaria.

În 1968, în august, eram în concediu la 2 Mai, acolo aflându-se şi Paul Goma cu soţia sa Ana. În dimineaţa zilei de 21 tocmai pornisem spre plajă când apăru Goma, surescitat, cărând cu el un tranzistor. - Ce faceţi, nu ştiţi nimic ? - Ce să ştim? - Au intrat ruşii în Cehoslovacia, adineauri au spus la radio, va fi la Bucureşti miting de condamnare. Ne-am năpustit spre Mangalia, unde la casa de cultură era televizor şi unde, plini de emoţie şi mândrie, l-am urmărit pe Ceauşescu rostindu-şi cuvântarea epocală. Am dat apoi fuga la Bucureşti să apărăm sediul Uniunii Scriitorilor în caz de invazie iar Goma să se înscrie şi în partid, cu Ivasiuc şi cu alţii. Eu eram înscris mai demult aşa că i-am putut da lui Goma recomandare. Totul se petrecea în atmosfera de emulaţie creată de anul revoluţionar 1968.

În după amiaza zilei de 21 decembrie 1989 mă aflam în Piaţa Romană în rîndul acelora care asistau înmărmuriţi, de pe trotuare, la ceea ce se petrecea în piaţa propriu-zisă, ocupată de tineri care agitau pancarte, steaguri şi strigau : „Jos tiranul“! Mă aflam deci pe trotuar, urmărind laolaltă cu alţii ce se întâmplă, participând la evenimente dar numai pe jumătate, s-ar fi putut spune. Şi deodată răsări în faţa noastră o tânără, poate studentă, poate funcţionară sau muncitoare. Bătându-şi obrajii cu degetele ţipă către noi : - tăceţi, coreeni nenorociţi, la meciuri ştiţi să urlaţi, dar acum tăceţi !

Ca fulgerat am sărit lângă fata care ne făcuse coreeni şi am început să strig şi eu, din toţi rărunchii : jos tiranul !

Trei momente din trei ani revoluţionari.