O „mărturie numai privată şi poate chiar indiscretă“ a ţinut să depună publicista Doina Jela în legătură cu perioada ultimă a vieţii Monicăi Lovinescu, a cărei martoră de aproape a fost. A scris iute o carte, O sută de zile cu Monica Lovinescu (Editura Vremea), din prefaţa căreia am citat mai înainte. Şi tot de acolo: „...nu este vorba în ea (în carte, n.n.) despre scriitorul, simbolul, statuia Monica Lovinescu, ci despre omul în carne şi oase, o bucăţică de om în carne şi oase...“

Ceea ce întreprinde acum Doina Jela s-a mai făcut. Cineva din preajma unei personalităţi ridică un colţ al perdelei pentru a lăsa să se vadă cum „omul în carne şi oase“ decade biologic, agresat de boli şi de bătrâneţe, supus diminuării şi alterării inevitabile. Oamenii sunt din „carne şi oase“, într-adevăr, înainte de a fi, unii dintre ei, „statui“ şi „simboluri“.

Mă întreb totuşi dacă sosise ceasul „mărturiilor private“ în ce o priveşte pe Monica Lovinescu, al demitizării, altfel vorbind, în ce o priveşte pe ea şi pe Virgil Ierunca, văzut şi el în carte din aceeaşi perspectivă demitizantă. Nu s-a grăbit oare devotata lor prietenă să-i prezinte ca „oameni din carne şi oase“, aceasta înainte de a le fi fost studiată temeinic opera, înainte de a li se fi pus în deplină lumină rolul istoric jucat în contemporaneitate.

De ce, la urma urmei, această precipitare, această nerăbdare de a-i înfăţişa pe cei doi ajunşi pe panta coborâtoare a vieţii, cu tot ce atrage după sine în chip natural această înscriere : derută, fobii, deprimări, defecţiuni ale memoriei, stări de confuzie, alterări ale perceperii realului ? Toate consemnate cu acribie, cu grija de a nu pierde vreun detaliu revelator, cu compasiune dar şi cu un fel de neascunsă jubilaţie, de încântare, cum autoarea însăşi mărturiseşte, contrariindu-ne odată mai mult: „Faptul acesta, neverosimil, că până şi în momentele cele mai rele, să fii în preajma ei era o încântare. Pentru mine, în orice caz, a fost o asemenea încântare, a fost felul cel mai ales al festinurilor mele de toate felurile...“ Ciudată această exultanţă trăită în ambianţa unui proces involutiv şi a unei drame. Ciudată şi iniţiativa de a face fotografii cu Monica Lovinescu pe patul de spital şi de a le pune în carte. O Monica Lovinescu irecognoscibilă, schiţând un chinuit surâs, o grimasă.

Sunt totuşi de văzut şi alte lucruri în cartea de care vorbesc, de altă factură, demne, acestea să fie făcute publice. Sunt acele înregistrări ale convorbirilor cu Monica Lovinescu din septembrie 2006, cu unele intervenţii în text asupra cărora autoarea transcrierilor avertizează oportun : „Textele de mai sus nu coincid secvenţă cu secvenţă cu înregistrarea de pe casetă. Am intervenit în primul rând asupra unor cacofonii şi fraze neterminate, ştiind ce oroare avea Monica Lovinescu de scrisul neglijent...“ Deseori o recunoaştem pe Monica Lovinescu în aceste transcrieri, după felul argumentării şi al frazării, după ideaţie, alteori nu o recunoaştem. Chiar deloc nu o recunoaştem. Poate să fie de vină, în astfel de cazuri, şi modul cam abrupt în care Doina Jela îşi încolţeşte interlocutoarea cu întrebări capitale ca aceasta: „De ce, Monica, există în unii mai mult rău şi în alţii mai mult bine?“ Într-adevăr, de ce?

Lucrurile cu adevărat interesante din carte (evocarea relaţiilor cu Adriana Georgescu, schimbul de mesaje cu Ileana Vrancea ş.a.) ţin totuşi de epoca anterioară celor „o sută de zile“, aşadar a deplinătăţii forţelor intelectuale şi sufleteşti ale Monicăi Lovinescu. Rămân la ideea că Doina Jela a venit cu o carte intempestivă despre aceea pe care a admirat-o şi iubit-o, scrisă din impuls afectiv, nu încape îndoială, dar poate şi cu gândul la un mare succes de public. Nu m-ar mira să-l şi aibă.