Mă gândesc să scriu ceva despre călătoria făcută în Cuba, la începutul anilor 70, cu Valeriu Cristea şi sculptorul Paul Vasilescu. Este una (prima) din cele trei incursiuni în ţinuturi exotice pe care le-am întreprins (celelalte două : în Siberia, în 1974, şi în China, în 1999). Şi despre celelalte aş avea ce să scriu. Ar ieşi un triptic memorialistic pe care l-aş pune în noua serie de Amintiri şi portrete literare. Bine ar fi fost să-mi fi notat câte ceva la timpul potrivit, dar n-am făcut-o. Acum va trebui să-mi biciuiesc memoria, biata de ea. Voiajul spre Cuba l-am început propriu-zis la Praga unde ne-am îmbarcat, temerari, într-un vechi avion englezesc cvadrimotor, cu elice. În ciuda impresiei că n-ar putea-o face acest vehicol ne-a dus cu bine la destinaţie. După o escală la Shanon, în Irlanda, am traversat timp de şase ore Atlanticul, de la est la vest, până la Gander, în Canada (insula Terra Nova), după care din nou peste Atlantic, de la nord la sud, străbătând liniştiţi triunghiul Bermudelor. Liniştiţi pentru că nu ştiam că o facem,
ne-am dat seama pe urmă. Aeroportul din Havana nu ne-a primit chiar din primul moment, fiind ceaţă, un fenomen acolo rarisim dar de care noi am avut parte. Am aşteptat două ore la Varadero după care am putut, în fine, să aterizăm. În capitala Cubei am constatat, miraţi, că ni se acordă o destul de mare importanţă, întâmpinaţi, cum am fost, de persoane oficiale din ministerul culturii şi de la externe şi chiar şi de la ambasada noastră. Dintre toţi însă cel mai mult ne-a impresionat şoferul cubanez care ne-a stat apoi tot timpul la dispoziţie, un negru atletic şi zâmbăreţ, purtător al unui nume de grande de Spania. Îl chema Jesus Manuel de Armas y de Rivera.Avea 39 de ani şi deja era bunic. A fost timp de o lună protectorul şi prietenul nostru. Îl amuza să ne apeleze pe numele mici care-i sunau pesemne familiar : Valerio, Paul, Gabriel.

Dar e momentul să mă opresc. Am să reiau altădată povestea călătoriei în Cuba.

A sunat aseară D.R.P. să ne spună că a murit Petre Sălcudeanu. Că a murit şi că a şi fost înmormântat. Nimeni nu a ştiut, Uniunea nu a fost anunţată. E indignat că partidul pe care Petre l-a slujit cu credinţă nu a spus o vorbă despre el, nici ziarele, nici televiziunile, nimeni. Dacă murea un manelist, ce vâlvă
s-ar fi făcut, ce vâlvă! Asta măsoară cât de preţuiţi sunt acum scriitorii. Adică deloc.

Nicio zi fără să scriu un rând, măcar în jurnal. L-am scris. Nu e cam puţin?

Am fost cinci zile în Cehia cu o delegaţie de scriitori şi lingvişti printre care şi Sorin Alexandrescu. Acum trebuie să scriu ceva pentru R.l. despre călătorie. Emoţii şi disconfort. Plecarea de acasă la aeroport la cinci dimineaţa. La Praga frig şi eu îmbrăcat prea subţire. Am tremurat tot timpul pe străzile minunatului oraş pe care nu-l mai văzusem din 1972. O zi la Karlovy Vary unde mi s-a părut şi mai frig.Singurul remediu : beherovka, un soi de palincă cehească, dezmorţitoare, de care m-am ataşat extraordinar. Am recurs la ea tot timpul, fără reţineri ipocrite. Întâlniri melancolice cu Libuse, cu Jitka, vechile prietene. Dar voi scrie mai pe larg despre călătorie în articolul pentru R.l.

G. e la Cluj, se întoarce luni (azi e sâmbătă). Încerc să închei relatarea despre călătoria la Praga, pentru revistă, am tot amânat să scriu, cum fac deobicei. Acum scriu împiedicat, mă tot întrerup, revin.

Intenţii : să scriu o evocare pe care s-o intitulez Cercul lui Mihalaş (Mihalaş, Tarangul, Kiropol, Raicu, Valeriu Cristea, eu). Alta : Mircea Grigorescu.

Ieri am făcut o faptă bună clasică, de felul acelora despre care se vorbea pe vremuri în manualele pentru şcolarii mici. Eram pe strada Eminescu în apropierea intersecţiei cu Dorobanţi cînd văd cum unei doamne care scosese o mănuşă din buzunar îi alunecă mai multe bancnote. Ea nu observă, trece iute prin faţa mea, o strig, nu aude. Intră într-un mic magazin de coloniale. Culeg bancnotele, de 200, de 50, de 10, luându-i înainte unei fetiţe, copil al străzii, care şi ea le văzuse. Intru după păgubaşă în magazin unde era lume şi-i spun femeii care habar nu avea ce i se întâmplase : - N-aţi pierdut nişte bani? Întâi n-a înţeles ce vreau de la ea, bagă totuşi mâna în buzunar după care exclamă : - Ba da, ba da ! Eu : - Poftim, ăştia sunt. Îi întind banii distratei doamne care nu ştie decât să întrebe : - Unde i-aţi găsit? - I-aţi pierdut, doamnă, v-au căzut din buzunar. Şi plec, dispar fără să aştept să-mi mulţumească. Afară fetiţa martoră : - I-aţi dat banii, nene? - I-am dat, îi zic, ia şi tu ceva, şi-i întind şi ei câteva monede. O minimă compensaţie pentru cele câteva sute pe care le ratase din pricina unuia ca mine, pus pe făcut fapte bune.