Spuneam în articolul din numărul trecut că discuţia despre Istoria critică a literaturii române, aflată, atunci, la început, va fi purtată, măcar o vreme, mai cu seamă în jurul ultimei secţiuni a cărţii. Care sunt scriitorii contemporani incluşi, cât spaţiu li se alocă şi ce note li se dau, care sunt excluşii, ignoraţii, iată, spuneam, aspectele care-i vor interesa cu prioritate pe comentatorii Istoriei manolesciene. Aşa s-a şi întâmplat. Mai ales lumea implicată, într-un fel sau altul, în mişcarea literară la zi, s-a grăbit să vadă ce imagine are în Istoria lui Manolescu, în caz că are una, iar dacă are în ce măsură corespunde ea cu propriile reprezentări, cu propriile judecăţi despre sine. Era de prevăzut această precipitare de prim moment, omeneşte explicabilă, dar şi venind oarecum în defavoarea cărţii, aducând-o în atenţia publică aproape numai cu secţiunea dedicată literaturii contemporane, ruptă de rest.

Observ totuşi că în ultima vreme unghiul de receptare a acestei opere complexe s-a lărgit şi apar comentarii care o abordează în integralitate (v. şi în Apostrof, nr.1, 2009). Cartea începe să fie judecată şi după ceea ce şi-a propus să fie, adică un întreg, un ansamblu cu piese multiple care toate participă la un proces.

Epoca veche (medievală) românească este luată de critic în discuţie în măsura în care îl lasă să identifice în cuprinsul ei valori de expresivitate literară, în scrisori private sau oficiale, în cronici, în texte religioase şi în altele redactate în limba română. Şi numai în română. Manolescu pune cu fermitate această condiţie şi nu putem decât să-i fim alături atunci când respinge orice încălcare a ei, operaţie întreprinsă de unii cercetători ai trecutului nostru cultural, mobilizaţi de elanuri expansioniste. „Poezia românească, scrie N. Manolescu, nu poate să înceapă decât cu textele scrise în limba română. Faptul de a se fi scris în Evul Mediu românesc în mai multe limbi nu ne îndreptăţeşte să socotim respectivele texte ca aparţinând literaturii române”. Criteriul acesta al limbii desigur că nu priveşte numai literatura veche. Putem presupune că aici îşi are explicaţia neincluderea în Istorie a lui Panait Istrati, iar a unor B. Fundoianu, Eugen Ionescu, E. Cioran numai cu ce au scris în română.

Dincolo de ceea ce N. Manolescu afirmă, atât de tranşant, în legătură cu neapartenenţa la literatura română a unor texte scrise în alte limbi, chiar dacă pe teritoriul nostru, este de văzut şi poziţia lui generală : aceeaşi cu a tuturor criticilor care, în linia Maiorescu, E. Lovinescu, G. Călinescu, au acţionat consecvent în numele şi „în marginile adevărului”, întemeiaţi în toate pe raţiune şi rigoare. Respingerea elucubraţiilor protocroniste, cărora în epoca lor de mare virulenţă N. Manolescu le-a fost unul din adversarii cei mai redutabili, decurge din această poziţie generală a criticului, lesne de recunoscut în tot ce a scris, inclusiv în Istorie, bineînţeles. Încă din primele ei pagini suntem preveniţi în legătură cu absurdul - şi ridicolul ! - în care ne-ar arunca asumarea inflamată a tezelor anexioniste. Considerându-l, de pildă, pe Nicolaus Olahus autor român, cum unii au făcut trecând peste amănuntul că a scris în latină, ce ne-ar împiedica să mergem mai departe, să facem acelaşi lucru cu Ovidiu, cel din Ponticele şi din Tristele ? „Literatura română, crede pe drept cuvânt N. Manolescu, n-are nicio trebuinţă de aceste porniri anexioniste”. Acelaşi spirit de ponderaţie şi rigoare adoptă autorul Istoriei critice atunci când discută chestiunea pretinsului baroc românesc. Admite că ecouri ale barocului apusean au existat, la noi şi în culturile vecine, dar nu şi un baroc propriu-zis, identificabil, după unii, la Dosoftei sau la Miron Costin. „Astfel de aprecieri sunt evident forţate” conchide N. Manolescu.

De-a dreptul pasionantă mi s-a părut, în partea din Istorie consacrată epocii vechi româneşti, operaţiunea de identificare a zonelor rezistente estetic la autori de care ne despart secole. La Grigore Ureche, la Miron Costin, la Neculce, la D. Cantemir, criticul redescoperă şi uneori descoperă bogate filoane de expresivitate literară, poetică, dar nu doar la ei, scriitorii vechi clasici, ci şi la un Stoica de Haţeg, la un Ienăchiţă Văcărescu, la Iordache Golescu, autor, acesta, de compuneri teatrale «în care talentul este numaidecât vizibil», sau la Gheorghe Lazăr ale cărui scrisori către tatăl său denotă «talent literar».

Cea mai mare atenţie dintre autorii vechi îi acordă N. Manolescu lui I. Budai-Deleanu, studiat în capitol aparte («Comedia literaturii») , cu analize care urmăresc să desluşească simbolismul personajelor şi al întâmpărilor din Ţiganiada, venind cu mereu alte şi alte chei de lectură. La capătul analizei criticul ajunge la încheierea că avem în Ţiganiada pe Don Quijote al nostru, «glumă şi satiră, fantasmagorie şi scriere înalt simbolică, ficţiune şi critică a ei».

Alte notaţii pe marginea Istoriei critice a literaturii române, în articolul viitor.