„În orice cultură care nu se mai află în prima ei copilărie, epocile se încalecă şi formulele coexistă“. O teză în temeiul căreia Nicolae Manolescu relativizează în Istoria critică periodizările, înscrierea autorilor, a curentelor între anumite borne temporale. Este preocupat să urmărească modul în care formulele de artă coabitează, „se încalecă“, astfel cum s-a întâmplat şi la noi începând cu a doua jumătate a veacului XIX, de când putem socoti că am ieşit din faza primei copilării culturale: „... trebuie să admitem că romantismul se prelungeşte, cel puţin calendaristic, până la moartea lui Eminescu. La limita de sus el se întâlneşte cu spiritul <victorian> - junimismul, realismul, naturalismul - după ce, la aceea de jos, s-a desprins din clasicismul luminist şi din rococoul sentimental al trubadurilor de la finele vechiului regim. Astfel de suprapuneri sunt normale“.

Acceptând ca expresii ale normalităţii suprapunerile, coabitările de curente, de formule şi de ideologii artistice, N. Manolescu se simte îndreptăţit să procedeze liber faţă de clasificările în vigoare, faţă de încadrările făcute de criticii dinaintea sa, fie ei oricât de prestigioşi. Este polemic cu ei nu odată, venind cu schimbări de perspectivă care pot contraria. Un exemplu: pe Ion Ghica, Manolescu îl trece la romantici cu toate că Tudor Vianu, în Arta prozatorilor români, constatase la autorul Scrisorilor către V. Alecsandri „îndepărtarea de orice motiv romantic“. N. Manolescu crede, dimpotrivă, că „factura prozei lui Ghica este cât se poate de tipică pentru romantismul Biedermeier“. Este adevărat că, vorbind despre Ghica, Tudor Vianu şi N. Manolescu trimit fiecare la altă categorie de romantism. Vianu nici nu avea cum să se raporteze la noţiunea târzie de „romantism Biedermeier“, care ar vrea să însemne romantism remaniat, îmblânzit, caracteristic perioadei restauraţiei.

Spuneam că N. Manolescu îşi ia în Istoria critică a literaturii române destule libertăţi în ceea ce priveşte încadrările temporale, periodizările. Este un efect al încredinţării sale că un fenomen cultural, o mişcare artistică nu pot începe sau sfârşi la date fixe, chiar dacă asemenea date au fost acceptate ca atare de conştiinţa publică. Anul schimbării unui regim prin revoluţie, anii războaielor mondiale, ai obţinerii independenţei unui stat etc., etc. oferă date-reper utilizate de istoria culturală, ceea ce nu înseamnă că ele marchează altfel decât simbolic desfăşurările din spaţiul culturii, durata acestora. Istoria şi istoria culturii se întâlnesc, de bunăseamă, dar nu peste tot coincid, se condiţionează dar nu se confundă. Sunt constatări pe care nu le vom găsi explicit formulate în Istoria critică dar se lasă deduse din ea. Le recunoaştem, oricum, în felul îndeajuns de relaxat în care N. Manolescu tratează periodizările. Nici nu înţelegem peste tot după ce criterii a trasat anumite graniţe între epoci culturale şi altă explicaţie nu avem, câteodată, decât aceea că nu le dă cine ştie ce importanţă . De pildă atunci când plasează modernismul între 1889 şi 1947, deci între anul morţii lui Eminescu şi anul căderii cortinei de fier ideologice peste cultura românească, în împrejurările abolirii forţate a monarhiei . Deci ar fi la un capăt o bornă istorico-literară iar la celălalt una istorică. Dar altădată criticul vorbise, cum am văzut, despre prelungirea romantismului până la moartea lui Eminescu, după care urmează ce? Modernismul? Doar dacă acceptăm teza enunţată de I. B. Lefter după care modernismul e o „umbrelă conceptuală“ sub care se adăposteşte tot: şi simbolismul, şi parnasianismul, şi instrumentalismul, şi decadentismul, şi poezia pură, şi avangardele, dar şi porţiuni din sămănătorism, din poporanism, ortodoxism, criterionism ş.a. N. Manolescu îmbrăţişează declarat (v. la p. 455) ideea modernismului atotcuprinzător, confortabilă la urma urmei, riscând să trezească însă nedumeriri prin aducerea sub aceeaşi „umbrelă conceptuală“ a lui G. Coşbuc şi a lui Tristan Tzara, a lui Şt. O. Iosif şi a lui Geo Bogza. Este adevărat că fiecare figurează într-un alt subcapitol al acestui modernism care ne apare, totuşi, supradimensionat. De altfel în Introducere N. Manolescu schiţase în alt chip distribuirea pe epoci legând modernismul („canonul modernist“) de interbelic şi de acţiunea lui E. Lovinescu. Înainte de aceasta fusese „mişcarea simbolistă de la începutul secolului“ iar mai înainte „canonul clasic-victorian (1889-1916)“. Ar fi aici de văzut o contradicţie între ceva ce autorul ne-a propus în Introducere şi felul în care a procedat în Istorie ? Dar N. Manolescu ne-a prevenit că vom da în carte şi peste contradicţii, peste impurităţi şi chiar peste capricii. (va urma)