Secţiunea „Contemporanii“, cea mai întinsă din Istoria critică (1947- 2000), este şi aceea care-i va fi creat lui N. Manolescu, ne putem închipui, cele mai multe dificultăţi de selectare şi încadrare. Avea de luat în discuţie autori din trei (sau chiar din patru !) generaţii, unii intraţi în literatură încă înainte de război, alţii abia după 1989. Erau de urmărit desfăşurări fără precedent, ieşite cu totul din normalitate, în raport cu ceea ce se petrecuse înainte, nu doar în plan cultural, bineînţeles. Normalitate şi anormalitate sunt noţiunile adverse la care criticul mereu apelează, mai ales în această secţiune consacrată „contemporanilor“. „Nimic asemănător în toată istoria“, scrie Manolescu referindu-se la felul cum funcţionase cenzura în comunism, dar constatarea o putea extinde la toate instituţiile, la toate aspectele vieţii din cei aproape cincizeci de ani.

Anormalitatea vremurilor criticul o găseşte răsfrântă în carierele fracturate ale multor „contemporani“, în răsucirile stranii, cum pot să pară azi, din biografia literară a unui Petru Dumitriu, să zicem, a Ninei Cassian, a Mariei Banuş şi a altora : începuturi normale repudiate de ei înşişi, convertirea la realismul socialist, mai târziu dezicerea de convertire. La Eugen Jebeleanu, la Geo Bogza, la Geo Dumitrescu şi la alţii este de urmărit cam acelaşi traseu. Un traseu pe care l-aş numi al negării negaţiei, spre a folosi o formulă din recuzita de epocă.

Primul capitol din secţiunea „Contemporanii“ îi include pe „supravieţuitori“, adică pe Edgar Papu, Constantin Noica, Al. Paleologu, Constant Tonegaru, Radu Stanca, Ion Negoiţescu, Şt. Aug. Doinaş, Ion Caraion, N. Balotă, autori cu opere care ar reprezenta, după anii 60, „vestigii din vremea unei literaturi normale“. Sunt şi ei scriitori cu biografii fracturate, dar altfel decât ale convertiţilor pentru o vreme la realismul socialist. Toţi, în afară, cred, de Radu Stanca, au trecut prin închisorile comuniste, iar Constant Tonegaru a şi fost răpus, în 1952, de boala contactată acolo. În epoca dogmatică, toţi fuseseră îndepărtaţi din viaţa literară, din viaţa civilă de fapt, în care reintră abia după 1964. Atunci scrisul lor aduce, într-adevăr, senzaţia de reluare a legăturilor cu literatura vremurilor normale, cu literatura în general. Eu i-aş fi înscris aici şi pe Dinu Pillat şi N. Steinhardt, şi ei foşti deţinuţi politici şi autori nu mai puţin importanţi literar decât ceilalţi confraţi „supravieţuitori“. În Istoria critică N. Steinhardt abia prinde un loc în subcapitolul „Memorialişti de ieri şi de azi“ iar Dinu Pillat primeşte doar recomandare pentru Dicţionar. Este prea puţin.

O necesară departajare face autorul Istoriei critice între convertiţii numai de conjunctură la realismul socialist şi cei câţiva care şi l-au însuşit în chip natural, îndemnaţi nu doar politic să şi-l asume, ci dând curs şi unei anumite predispoziţii artistice. Astfel este Mihai Beniuc, ale cărui Cântece de pierzanie, din 1938, au constituit „un bun medium pentru mesajul realist-socialist din deceniul şase“. În ce-l priveşte pe Beniuc, N. Manolescu este tentat să-i acorde în această privinţă un statut de exclusivitate („Mihai Beniuc nu este doar un autentic poet realist-socialist, dar şi singurul poet realist-socialist autentic“), pentru a-i trece mai apoi alături de el şi pe alţii. La Geo Dumitrescu, în Aventuri lirice, şi la Ion Gheorghe, în Elegii politice, ar fi de văzut cum „clişeele realismului socialist au fost asumate cu un soi de autenticitate capabilă a le face plauzibile“. De asemenea la Nicolae Labiş, „mort prea tânăr, înainte de a-şi fi achitat toate datoriile faţă de realismul socialist“. Pe Ion Gheorghe şi pe Labiş eu nu i-aş fi alipit de contingentul lui Beniuc şi Jebeleanu, cum apar în Istoria critică. Aparţin generaţiei 60 şi nu doar biologic. Despre Labiş N. Manolescu spune de altfel, şi pe drept cuvânt, că „anunţă (...) ca nimeni poezia deceniului următor“.

Nu doar în poezie, ci şi în proză şi în dramaturgie, se poate vorbi, în deceniul şase al veacului trecut, de asumări plauzibile artistic ale realismului socialist. N. Manolescu le identifică , în proză, la Zaharia Stancu, Marin Preda, Petru Dumitriu, Eugen Barbu, Titus Popovici şi, în dramaturgie, la Aurel Baranga, Horia Lovinescu, Teodor Mazilu. Toţi aceştia au dat opere realist-socialiste, fără să fi rămas numai la ele. Fiecare în felul său şi în măsuri diferite au căutat să se debaraseze de şabloane, izbutind într-o măsură sau alta. Interesant, dacă nu straniu, este că Preda şi Barbu, prin Moromeţii primul şi celălalt prin Groapa, s-au îndepărtat de canoanele realist-socialiste în plin dogmatism, mai târziu, în perioada post-dogmatică, arătându-se dispuşi să scrie cărţi măcar în parte conformiste.

Punând în balanţă cele două epoci, dogmatică şi post-dogmatică, Nicolae Manolescu le deosebeşte şi prin felul în care a acţionat cenzura în cuprinsul fiecăreia, din 1948 până în 1989. Un deceniu şi jumătate după 1948 „a funcţionat o cenzură ideologică strictă“, aplicând riguros criteriile care decurgeau din marxism-leninism. „Ceea ce era permis, ori mai cu seamă recomandabil, ca şi ceea ce era interzis nu se preta la niciun echivoc“. Când spune că „excepţiile, foarte puţine, confirmă regula“, Manolescu se gândeşte, credem, la Bietul Ioanide, Moromeţii, Groapa , în parte la Cronică de familie, romane „mai puţin ortodoxe“ şi care îşi îngăduiau să fie astfel aducând argumentul că înfăţişează critic lumea veche. Nu de prezentul socialist era vorba în ele, ci de trecutul burghez.

După relaxarea dintre 1965 şi 1971 cenzura redevine dură însă lipsindu-se de armătura dogmatică. Naţional-comunismul ceauşist era neriguros în ce priveşte principiile, „contradictoriu în esenţă şi ambiguu în formulări“. În felul acesta, cenzura de după 1971, anul Tezelor din iulie, „nici n-a mai vizat în mod sistematic şi neechivoc ideile şi conţinuturile ci, mai curând, accidental şi confuz, exprimările, cuvintele, imaginile“. Poate doar „ateismul şi pudibonderia etică“ mai au comun cenzura ceauşistă şi aceea din epoca Dej. Literatura a găsit, observă N. Manolescu, mijloace potrivite de a contracara cenzura de după 1971, care nu era mai îngăduitoare decât cealaltă dar era mai vulnerabilă prin lipsa de coerenţă. A apărut un gen literar nou, cultivând bogat şi ingenios „aluzia, intertextul, sugestia, alegoria esopică, parabola“, forme care au creat treptat un mod nou de lectură şi până la urmă un gen nou de cititor, apt să descifreze codurile care i se propuneau. Întrebarea căreia îi caută un răspuns autorul Istoriei critice este ce se va întâmpla în viitor cu această literatură, dacă va rezista confruntării cu alt cititor decât acela, complice, din anii când a fost scrisă.