Meritul generaţiei 60, scrie Nicolae Manolescu, este de a fi ştiut să-şi joace „şansa istorică“, adică de a fi profitat cu promptitudine de relaxarea ideologică de la mijlocul deceniului şapte. Aşa este, chiar dacă începuturile şaizeciştilor din primul val apucaseră să fie pătate de contactele cu dogmatismul crepuscular. Nerăbdarea de a se vedea publicaţi i-a făcut să plătească acel „preţ dureros“ al concesiilor, regretat de Cezar Baltag într-un text din anii târzii. Mai plătiseră preţul, în primele poezii şi cărţi publicate, Gh. Tomozei, Florin Mugur, Nichita Stănescu, Ilie Constantin, Grigore Hagiu, Ana Blandiana, Constanţa Buzea, şi alţii, şi alţii. Şi prozatorii şaizecişti îl plătiseră, acceptând subiecte convenţionale şi personaje „tipice“. Şi criticii, recurgând la judecăţi schematice şi la formule de limbaj osificat. S-au dispensat însă de toate acestea, ce e drept, la primele semne de liberalizare, aşa firave cum au fost, redescoperind spiritul autentic al literaturii. „Cel dintâi gen care s-a trezit din somnul dogmatic, scrie N. Manolescu în Istorie, a fost poezia“. Am asistat într-adevăr, la mijlocul anilor 70, la ecloziunea poeziei, o reizbucnire a lirismului până atunci strivit, sufocat de ideologie. Şaizeciştii din al doilea val - printre ei Ileana Mălăncioiu, Virgil Mazilescu, Mircea Ciobanu, Emil Brumaru, Dan Laurenţiu, Angela Marinescu - au fost scutiţi de concesii, de temele ritualice (comuna de aur, eroii ilegalităţii, constructorii, furnalele etc.), nemaiimpuse drept condiţii ale publicării. Deşi şaizecist din primul val, Marin Sorescu a fost şi el scutit de temele ritualice, le-a ocolit mai bine zis, confecţionând ingenios poezie parodică. Tot „scutiţi“ de concesii au fost şi întârziaţii tactic, negrăbiţii, acei scriitori care şi-au amânat cu bună ştiinţă debutul (C. Olăreanu, Radu Petrescu, L. Dimov, D. Ţepeneag, Al. George), aşteptând răbdători vremuri mai bune, cât de cât, pentru literatură. Mai sunt de luat în considerare absenţii de nevoie din viaţa literară, din viaţa civilă, de fapt, constrânşi la tăcere, după debutul timpuriu, până în 1964: Doinaş, Ion Caraion, Balotă ş.a. Se vor manifesta cu frenezie după ridicarea interdicţiilor, cu un fel de furie a decomprimării. N. Manolescu îi trece în Istorie la „supravieţuitori“, alături de mai vârstnicii Edgar Papu, C. Noica, Al. Paleologu, „vestigii din epoca unei literaturi normale“.

M-am mai referit la frecventa invocare în Istoria critică a stării de normalitate şi a celei opuse, de anormalitate, din cea de a doua literatura desprinzându-se cu greu, după „somnul dogmatic“ de aproape cincisprezece ani. Nicolae Manolescu urmăreşte fazele dificilei desprinderi, un proces care îi apare şi ca o reîntoarcere, ca o reaşezare a literaturii pe traseul normal, acela al modernităţii antebelice regăsite („remake modernist“). Generaţia 60 va acţiona decisiv, constată N. Manolescu, în sensul reîntâlnirii cu modernismul, o experienţă neconsumată la timpul ei, după cum generaţia 80 va fi aceea care va ilustra întâlnirea cu postmodernismul.

Materia imensă acumulată în cele „cinci secole de literatură“ l-a obligat pe autorul Istoriei critice să fie succint cînd abordează aspecte teoretice, să recurgă la cunoscutele sale capacităţi de a formula sintetic. Este domeniul în care obţine, în Istorie, veritabile performanţe de concizie elocventă. Dacă este să definească postmodernismul nostru poetic, nu se pierde cum alţii, poate, ar fi făcut-o, în explicaţii pregătitoare, în pletorice demonstraţii, ci merge la ţintă direct, desluşind dintr-o privire esenţialul: „Sunt de reţinut principalele trăsături ale postmodernismului poetic românesc: nonidentificarea emoţională, discursivitatea, luciditatea, ludicul, livrescul, prozaicul, înclinaţia retro şi intertextualitatea“. Poate fi definit şi altfel postmodernismul literar românesc, dar trăsăturile lui principale acestea sunt, enumerate mai sus de critic.

Vorbeam despre capacitatea recunoscută a lui N. Manolescu de a formula judecăţi sintetice şi de o expresivă limpezime. Precumpănitoare în Istoria critică sunt totuşi analizele, detalierile, dezvoltările, astfel zicând. Capitole de variate dimensiuni le sunt rezervate scriitorilor reprezentativi (consideraţi astfel) din secolele XIX şi XX, vizând fiecare tot câmpul de manifestare literară al acestora şi uneori aspecte biografice.

Scriitorii postbelici care au dispus cândva de o mare cotă (unii dispun şi în prezent) îi reţin în chip special atenţia lui N. Manolescu, doritor parcă să-i verifice şi să se verifice. Despre toţi a mai scris, despre Marin Preda, Eugen Barbu, N. Breban, C. Ţoiu, Bălăiţă, Buzura, Fănuş Neagu, Bănulescu, Ivasiuc, le-a întâmpinat cărţile la apariţie, iar acum le-a recitit opera în întregime, în vederea introducerii în Istoria critică. A recitit totul luând distanţă, aşa cum îi pretindea condiţia nou asumată de istoric.

Ce a rezultat ? A rezultat o imagine oarecum revizuită, neconcordantă peste tot cu aceea pe care criticul o proiectase, despre aceiaşi autori, în urmă cu ani. Intervin modificări de accente, nuanţări dar şi, uneori, discordanţe destul de mari între ceea ce spusese criticul odinioară despre anumiţi autori şi ce spune acum. Îi vede altfel chiar dacă nu este vorba, neapărat, de reconsiderare valorică, de creşterea sau scăderea cotei.

Faptul i-a adus lui N. Manolescu învinuirea de inconsecvenţă, de labilitate : un lucru a spus ieri, altul azi, despre acelaşi scriitor, despre aceeaşi operă. Dar criticul îşi prevenise cititorii, ne amintim, că Istoria sa nu exprimă un autor „abstract, intemporal, ci pe mine cel de acum şi de aici“ (v. în „Introducere“). Nu e atunci în afara discuţiei să i se reproşeze lucrării actuale că nu îl confirmă pe „vechiul“ Manolescu, din moment ce nu şi-a fixat acest obiectiv ? Supărătoare cu adevărat sunt simplificările, atunci cînd apar, tăierea nodului complex de semnificaţii cu o singură lovitură, nu pentru că ar fi fost singura cale de urmat, ci din grabă sau din oboseală. Ideea că romanele lui D. Ţepeneag „decepţionează fără excepţie“ e dată ca o evidenţă când este măcar discutabilă. La fel aceea că trilogia Amfitrion a lui N. Breban e „francamente ilizibilă“. Când a obosit criticul emite sentinţe sau pur şi simplu nu mai ia act de existenţa cuiva. Un prozator de prim-ordin ca Mihai Sin nici în Dicţionar nu ajunge. Bănuim că N. Manolescu nu a mai găsit vreme să-l recitească. Tot victimele oboselii criticului par a fi Ion Pop, expediat în câteva fraze, Ion Mureşan la fel, sau ignoraţii Ioan Lăcustă, Cristian Teodorescu, Bedros Horasangian. Curioasă e neincluderea lui Adrian Marino sau a lui Mircea Iorgulescu, deşi în Istorie sunt de nenumărate ori citaţi, se fac numeroase trimiteri la opiniile lor, la poziţia lor într-o chestiune sau alta. Dar asemenea observaţii i s-au mai făcut criticului şi îmi pare rău că s-a întâmplat să la îngrămădesc în finalul comentariului meu. În realitate Istoria critică în mai mare măsură îl confirmă decât îl dezminte pe autorul de odinioară al Lecturilor infidele, al Contradicţiei lui Maiorescu, al Temelor, al Metamorfozelor poeziei, al cărţilor despre Odobescu sau Sadoveanu, al vastului studiu despre romanul românesc. Îl confirmă, vreau să spun, în spiritul de independenţă şi de comprehensiune al criticului, îndrăzneţ-asociativ, raţional, solar, iradiant, prezent în toate cărţile sale şi în Istorie. După cum îl confirmă şi în ideea sa, de mult exprimată, că nu poate exista „identitate profundă între lecturi“.