Ninge fastuos. Este minunat, nu zic nu, dacă priveşti de la fereastră, dar viaţa în Bucureşti se complică dramatic. G. a ieşit, are de mers la Casa Presei, eu nu ies. E ora 13, încerc să pun pe hârtie pentru R. L. câteva impresii despre albumul splendid cu Brăila al lui Valeriu Avramescu. L-a făcut pe baza colecţiei lui de cărţi poştale ilustrate.

De o săptămână şi mai bine nu am ieşit din casă, e vacanţă. Aseară am făcut totuşi o incursiune în zona Lipscani, am ieşit în Victoriei pe lângă vechea Poştă, apoi pe Victoriei cu unele abateri prin străduţe laterale până în Romană. În Piaţa Palatului demontau estrada făcută pentru spectacolul de Anul Nou.

Ieri m-a sunat o domnişoară de la TVR Cultural, vrea să facă o evocare cu mine la rubrica „Să ne cunoaştem scriitorii“, tocmai acum când criticii nu mai sunt consideraţi scriitori. Nu „ficţionează“, susţine Florin Iaru. Să aduc cărţi, fotografii cu mine când am primit premii. Să mă autoprezint, postură cam jenantă. Să vedem !

Subiect pentru o evocare: „Ana Ipătescu 15“, sediul revistelor Uniunii până în 1974 când a murit Stancu şi au fost mutate la Casa Scânteii. O clădire boierească în care la parter funcţiona „Viaţa Românească“, la primul etaj „Gazeta Literară“ (apoi „România Literară“), la mansardă „Tânărul Scriitor“ (mai târziu „Luceafărul“). La subsol locuinţe, a mecanicului, a fochistului, a unei dactilografe şi între ele şi a noastră, ne-am mutat în 1962, după ce petrecusem 3 ani Naipu, în Cartierul Rahova. O singură încăpere cu o largă fereastră care da în bulevard, cu bucătărie pe hol unde principala piesă utilizată era „gaziera“, ceva de care azi nu prea se mai ştie, funcţiona cu petrol lampant. Trecea lume foarte diferită pe la noi, amici cu treburi pe la cele trei redacţii, care veneau şi pe la noi unde, simţindu-se bine, rămâneau ore întregi. Cine n-a trecut pe acolo? O întâlnire istorică a avut loc între Nichita Stănescu şi ilustra aristocrată Georgeta Mircea Cancicov. Ea se împrietenise cu G. care-i fusese redactoră la ESPLA şi ne vizitam când şi când. Se întâmplă să fie la noi când apăru Nichita intempestiv. Revelaţie de amândouă părţile. El îngenunche şi patetic: sunteţi o mare doamnă, o boieroaică, ceea ce şi era. Ea, la fel de patetică: eşti un prinţ , prinţul Nichita, ceea ce şi el era, prinţ al poeziei.

Mă adâncesc în bătrâneţe: 71 de ani! M-au sărbătorit la redacţie. Sufletul greu, cel mai grav simptom al senectuţii, este că-mi pierd umorul. S-a dus umorul...

Am pus ultimul punct articolului despre „Cercul lui Mihalaş. Nu sunt mulţumit, am fost vreodată de ceva ce tocmai am terminat de scris? Partea proastă (mai proastă) e că nu mai dispun de maşina de scris, s-a stricat definitiv. Acum va trebui să trec textul pe calculator, dar pot ?

29 ianuarie

Ieri, la redacţie, îmi telefonează o poetă. - Dragă, eşti în comitetul director, vezi ce faci acolo, să-mi dea indemnizaţie de merit, am nevoie şi cred că şi merit. Am lăsat cerere la Chifu, vezi să se aprobe. Eu: - nu te supăra, da’ câţi ani ai? Tăcere de câteva secunde şi apoi: ei, 57 spre 58, dar ce are a face, de ce întrebi?: dacă ai câţi zici, vorbim peste trei ani. Aşa e regula, meritul după şaizeci de ani.- N-am ştiut, nu mi s-a spus. Iar tăcere, după care: - Ştii ce ? De fapt în iulie împlinesc 60, asta-i realitatea.- A, şi ţi-ai adus aminte.