Un reper al geografiei noastre literare tinde să devină Medgidia lui Cristian Teodorescu, urbea natală a prozatorului optzecist. Eu unul am convingerea că numele Medgidiei se va lega tot mai mult în mentalul public de numele acestui scriitor originar de acolo, evocându-se reciproc. Exemple ilustre ? Humuleştii şi Creangă, să zicem. Sau Brăila şi Panait Istrati. Sau Răşinarii şi Goga. Cristian Teodorescu şi Medgidia sa ilustrează acelaşi tip de relaţie cu atâtea ecouri în spaţiul literar şi nu numai. Cornel Ungureanu, care explorează în studiile sale geografiile literare, poate spune mai mult despre astfel de relaţii dintre un scriitor şi locul unde s-a născut şi pe care-l descrie în cărţile lui.

Cristian Teodorescu a evocat în mai multe rânduri mica aşezare dobrogeană, întâi în câteva nuvele, apoi în romanul „Tainele inimei”, din 1988, şi acum în Medgidia, oraşul de apoi, tot un roman care însă nu a fost gândit de la început ca roman. Într-o scurtă prefaţă prozatorul vorbeşte despre „primele povestiri din această carte”, publicate întâi ca foiletoane în cuprinsul rubricii din România literară, cu întâmplări şi persoane reale din Medgidia de dinainte de război, din timpul războiului şi de după război, cu ocupaţia rusească şi celelalte. Mai apoi, Cristian Teodorescu a avut ideea să scrie cu materia „foiletoanelor” „acest – totuşi – roman, transformând obişnuitele capitole în povestiri de sine stătătoare”. De fapt povestirile, preexistente, au fost transformate în „capitole”. A rezultat o scriere, un roman, în fine, faţă de care autorul îşi îndeamnă cititorii să se comporte oricât de liber: „puteţi începe să-l citiţi de oriunde”, de la cap la coadă sau de la coadă la cap sau chiar „pe sărite”. Ar fi vorba, în fond, de un roman „cu piese detaşabile”, naraţiune care „începe şi sfârşeşte de o sută de ori”. Este formula care i s-a impus prozatorului în chip imperios, în timp ce scria, nelăsându-i alternativă („nu l-aş fi putut scrie altfel”).

Am citit, totuşi, de la un cap la altul noua carte a lui Cristian Teodorescu şi bine am făcut. Aş fi pierdut, dacă o citeam „pe sărite”, cum autorul îndeamnă desigur în glumă, oarecum răsfăţându-se.

Dincolo de tehnicile epice adoptate ad-hoc şi de pretinsa dezordine narativă, este de urmărit în cartea lui Cristian Teodorescu felul în care se alcătuieşte în paginile ei imaginea unei lumi. A unei lumi şi a lumii. A lumii mărunte dintr-un orăşel din împestriţata Balcanie şi a lumii celei mari, astfel zicând. Aceasta şi este realizarea de primă însemnătate a scriitorului în cartea de care vorbesc: înfăţişează în ea o umanitate marcată de condiţia derizoriului, a umilităţii şi totodată semnificativă în plan existenţial.

Peronul gării din Medgidia lui Cristian Teodorescu este o scenă simbolică a vieţii. Oamenii vin şi pleacă, apar şi dispar, coboară din anume trenuri sau urcă în altele potrivit,
s-ar putea zice, unei chemări de mai de sus, iar identitatea le e aproximată după trenuri, incerte vehicule existenţiale: „Nu ştia nimeni unde locuia Costică sau dacă locuia undeva. Se dădea jos din trenuri de la Constanţa, şi din cele de la Bucureşti. Uneori paltonul lui era prăfuit, semn că se oprise şi prin vreo haltă unde aşteptase trenul următor”. Restaurantul „cu oglinzi” din gară, staţia de trăsuri, apoi şcoala, judecătoria, sediul poliţiei, cazarma, bordelul din deal, potcovăria lui Bazil, moscheia, internatul, hotelul Traian, acestea şi altele sunt instituţii-reper ale Medgidiei, marcând spiritual oraşul. Oamenii Medgidiei se definesc mai ales în raport cu ele, o lume măruntă dar coerentă, normală. Va fi însă năruită de furia istoriei, de rostogolirea devastatoare a evenimentelor din anii ’40 şi de după aceea. Dar prăbuşirea acelei lumi e alt subiect al cărţii complexe a lui Cristian Teodorescu şi ar fi nedrept să fie tratat în fugă. Poate cu alt prilej.