Iată o asociere de termeni, om de carte, care i se potriveşte ca nimănui altuia lui Teodor Vârgolici, eminentul istoric literar şi editor. Tocmai a împlinit, cu discreţie, 80 de ani, ceea ce mă îndeamnă să-i trimit, din colţul acesta de pagină, un mesaj de prietenie.

Ne leagă afectiv şi împrejurarea că suntem amândoi fii ai Brăilei, că am absolvit amândoi acelaşi liceu, „Nicolae Bălcescu“, el înaintea mea cu câţiva ani. Ne-am cunoscut însă în Bucureşti, prin 1958, cred, în redacţia Gazetei literare, publicaţia la care eu începusem atunci să lucrez, iar el colabora la ea de mai demult. Ne-am cunoscut deci acolo şi ne-am simpatizat, aflând unul despre celălalt ce spuneam mai înainte: că eram brăileni şi că făcusem liceul la „Bălcescu“. Şi mai aflasem ceva care mie îmi mersese la inimă: Vârgolici îl cunoscuse pe tata. Ca şcolar brăilean în epocă, frecventase librăria „Teodor Manea“, unde tata lucra de mulţi ani. Cumpărase de la el cărţi şi rechizite şcolare.

Dar acestea sunt motivaţii subiective, aşa-zicând, ale bunelor sentimente pe care i le port lui Vârgolici. Obiectiv, preţuiesc la el acele însuşiri care l-au făcut om de carte autentic, unul dintre cei mai însemnaţi din câţi avem azi.

M-au impresionat astfel totdeauna la Teodor Vârgolici devoţiunea şi imensul volum de muncă puse în efectuarea cercetărilor lui istorico-literare. La drept vorbind, cea mai mare parte a vieţii, omul acesta şi-a petrecut-o în bibliotecă, citind, scoţând fişe, colaţionând ş.c.l. Lucruri asemănătoare se pot spune despre puţini contemporani, poate despre un Z. Ornea. Erau, de altfel, şi amici, colegi de editură la „Minerva“, apropiaţi oricum prin aceeaşi dependenţă existenţială de bibliotecă.

M-a impresionat de asemeni la Vârgolici tenacitatea, faptul de a fi dus cu îndârjire la capăt tot ce a început. Şi nu a început niciodată ceva simplu, ceva ce era uşor de dus la capăt. Dimpotrivă. A conceput şi înfăptuit mari ediţii critice complete, a lui D. Bolintineanu, în 12 volume, a operelor lui Galaction, în 9 volume, a Jurnalului aceluiaşi, în 5 volume, a lui Panait Istrati, în 2 volume, în colecţia de „Opere fundamentale“ a Academiei. Cercetările sale dedicate romanului românesc din secolul XIX, interferenţelor literare româno-franceze, ecourilor în literatură ale cuceririi Independenţei, istoriei uneia dintre însemnatele noastre instituţii de cultură (SSR), monografiile închinate unor Alecu Russo, Bolintineanu, Alecsandri ş.a. îşi epuizează practic obiectul, nelăsând în urmă nimic nelimpezit. Sunt exhaustive în sensul cel mai deplin al termenului. Dacă valorizările estetice ale lui Vârgolici pot lăsa loc de discuţii, faptic, cercetările sale sunt de neclintit. Pe unde el a trecut, a văzut tot ce era cazul să vadă.

Să mai spun în finalul acestor însemnări sumare ceva ce ştie toată lumea: oameni de carte de factura lui Teodor Vârgolici sunt tot mai puţini în societatea noastră. Să-i preţuim cât mai avem vreme.