Am avut prilejul anul trecut să citesc, în mai multe numere din revista Apostrof, fragmente dintr-un jurnal inedit scris la sfârşitul secolului XIX. Autorul, un grec pe numele său Konstantinos Arvanitis, scrisese jurnalul pe când încă era copil, la treisprezece ani, apoi adolescent şi tânăr. Scrisese în neogreacă dar ce apăruse în revistă fusese tradus în română.

Numele Arvanitis nu-mi spunea nimic şi dacă am citit fragmentele din Apostrof era, mărturisesc, pentru că se pomenea în ele de Brăila. Cum să nu le fi citit ? Era vorba de Brăila de acum o sută de ani şi mai bine, oraşul în care trăiseră, în intervalul evocat de Arvanitis, bunicii şi străbunicii mei din amândouă ramurile.Cei dinspre tată fuseseră şi ei greci.

Acum jurnalul la care mă refer poate fi citit în întregime, a fost tradus tot şi publicat în carte tot de Apostrof (colecţia „Scrinul negru”), cu un Cuvânt înainte de Marta Petreu, ca editoare, şi cu un Epilog de Nicolae Mărgineanu, ca unul din descendenţii clujeni ai grecului Konstantinos Arvanitis. I-a fost nepot. Mama sa, Eufrosina Arvanitis Mărgineanu, azi decedată, fusese fiica diaristului manifestat acum o sută de ani şi până azi necunoscut.

Din amândouă textele însoţitoare aflăm mai în amănunte ce e cu acest jurnal scris acum un veac şi scos la lumină după ce vegetase atâta vreme în obscuritate; ce e cu autorul său şi cu urmaşii săi care jucaseră un rol în păstrarea şi transmiterea unui document în mai multe feluri interesant.

Pe scurt, despre ce e vorba ? Konstantinos Arvanitis s-a născut în 1880 în Bulgaria pe atunci otomană, în oraşul Mesimvria de la Marea Neagră, puternic colonizat de greci. Era fiul unui marinar care naviga pe Dunăre şi al unei mame care murise de holeră în timpul unei călătorii făcute în România, să-şi viziteze rudele din Constanţa şi Brăila. Orfan de mamă, micuţul Konstantinos e nevoit să se angajeze băiat de prăvălie în Mesimvria, apoi la Pyrgos (Burgasul de azi), o vreme la Brăila. Trece şi prin Bucureşti pentru că îl muşcase un câine în Bulgaria şi nu s-ar fi putut lecui decât făcând injecţii la spitalul vestit al lui Victor Babeş. Scăpând cu bine, se întoarce la slujba umilă exercitată pe la diferiţi negustori, unii oameni de treabă, alţii haini, prin orăşelele bulgăreşti şi mai apoi la Brăila şi Constanţa, intens populate de greci. Studii nu poate face, cum ar fi vrut din tot sufletul, dar învaţă pe cont propriu cinci limbi şi reuşeşte să obţină succese în comerţ. Devine proprietar de magazin de stofe în Constanţa unde se stabileşte pentru restul vieţii pe care o încheie în 1933, relativ tânăr. Până atunci are copii, pe Alexandru, care face studii de inginerie în Belgia, şi pe Eufrosina, care studiază literele în Clujul interbelic, devenind soţia profesorului de psihologie Nicolae Mărgineanu. Se stabileşte în oraşul transilvan şi ea este aceea care a păstrat manuscrisul jurnalului din tinereţe al tatălui său. După moartea sa a fost preluat de urmaşii săi, d-na Dana Ţăranu şi d-nul Nicolae Mărgineanu, care l-au dat la tradus oferindu-l apoi spre publicare revistei Apostrof.

Un număr de întâmplări legate de jurnal şi de autorul său le aflăm din chiar textul lui Arvanitis care, mânat de un impuls irepresibil al mărturisirii de sine, şi-a notat până la un moment dat cam toate evenimentele vieţii cotidiene şi în special necazurile care-l loveau în necurmată avalanşă. Alte lucruri le aflăm din textele însoţitoare de care aminteam, al editoarei Marta Petreu, al d-lui Nicolae Mărgineanu, avizaţi în ce priveşte subiectul prin cunoaştere amănunţită. Jurnalul ne proiectează în concretul unei lumi şi valoarea de document istoric nu-i poate fi contestată. Dincolo însă de faptul că aduce mărturii care pot fi valorificate istoric, jurnalul este interesant şi prin felul în care o face. Impresionează prin timbrul sincerităţii desăvârşite, prin elocvenţa candorii, prin accentele dramatice ale unei confesiuni care altceva nu urmăreşte decât eliberarea de o povară lăuntrică. Marta Petreu aminteşte de Dickens («copilărie sumbră şi muncită ca-n Marile speranţe») şi nu greşeşte: «Foarte rău mi se pare domnul Dimosthenis. Astăzi mi-a tras o nuia care şi acum mă doare. Foarte urât mi s-a părut. Eu, trei ani în Mesimvria, bătaie nu am mâncat. Aşa îmi trebuie. În Mesimvria nu mi-a plăcut şi am venit aici crezând că-i mai bine. Dar trebuie să îndur, pentru că ar fi ruşinos să plec acum de la magazin după doar două luni».

Cândva Eugen Negrici a lansat conceptul de expresivitate involuntară pornind de la ce întreprindeau unii dintre cronicarii noştri sau epistolierii începuturilor, autori care nu-şi propuneau , scriind, efecte de expresivitate, obţinându-le totuşi. Ceea ce scriu aceşti autori emoţionează literar chiar dacă nu şi-au propus să facă acest lucru. Doreau numai să comunice. Este exact cazul acestui greco-român din secolul XIX, producător al unui text prin care izbuteşte, fără să fi voit, să impresioneze şi omeneşte şi literar.