Am dat peste un exemplar din ziarul brăilean Ancheta, din iulie 1947. Este lizibil, deşi hârtia s-a îngălbenit. Îl cumpărase tata pentru că pe una din pagini erau publicate numele premianţilor din acel an ai liceului „Bălcescu“. Printre ele şi al meu: Dimisiano Anghel Gabriel, din clasa I, premiul III. Şi cine lua premiul II? Boeraş Fane. Ca să vezi, o întâlnire cu Fane de acum 51 de ani în paginile Anchetei! Atât că mi-o luase înainte, avea premiul II. La clasa a III-a unul dintre premianţi era Eugen Popescu, băiatul de pe strada Zidari, vecină cu a noastră, devenit peste ani actor la teatrele din Brăila şi Galaţi. La Gala Uniter de acum câteva zile l-au pomenit la decedaţii din ultimul timp, dintre actori, aducându-i-se omagiul postum. Am fost tulburat, cum sunt de fiecare dată când aflu că a mai murit cineva din generaţia mea, prieteni, cunoştinţe.

22 martie

Din 6 martie nu am mai notat nimic. Nu mi se întâmplă nimic notabil? Şi da şi nu. Fapt este că nu am vocaţie jurnalieră, nu simt îndemnul imperios să scriu aici despre tot ce mi se întâmplă, cum simte Zaciu şi o face zilnic în jurnalul său, de o viaţă. Dar voi distruge şi ce am scris până acum, mult-puţin. Sper să o pot face la timp. Sau n-am s-o fac? Am distrus totuşi un jurnal, unul parcă mai interesant decât ăsta. Aşa cred. Acum scriu aici câte ceva când nu-mi merge, ca acum, scrisul celălalt, „scrisul de meserie“. Recurg atunci la jurnal.

G. a plecat azi-dimineaţă la Leipzig, la Târgul de carte de acolo, cu o maşină, un drum obositor. Vremea era închisă, fulguia, dar acum văd că
s-a luminat, a ieşit soarele. E ora 2 d.a.

Reiau la ora 6 (alteori nu scriu aici cu săptămânile, iar acum a doua oară în aceeaşi zi). A sunat G. de la Arad, prima escală în drumul spre Leipzig. Mă temeam dimineaţă, văzând că ninge, de vreo înzăpezire pe şoselele ţării. Slavă Domnului că nu s-a întâmplat.

Abia am aşternut, cu greu, prima frază a cronicii despre cartea Martei Petreu. Şi mai greu îmi va fi mai departe, deşi cartea Martei este bună, am unele idei, însă a scrie despre poezie este pentru mine cel mai dificil lucru. Am scris despre cărţi de poezie, dar niciodată „bine“ pentru că nu am nimerit mai niciodată tonul potrivit. Despre poezie se scrie altfel decât despre orice şi, de fapt, cred că nici nu ar trebui să se scrie. Poezia se citeşte (se consumă) în strictă intimitate, nu e cazul să fie recitată şi nici comentată. Cred că a comenta poezia este o acţiune improprie obiectului. Nu poţi scoate din poezie „idei“ şi atunci ce să comentezi? Să reconstruieşti cu vorbele tale stări de spirit, emoţii, să reformulezi ceva ce a fost spus într-o limbă care nu este decât a poeziei?

Mă repliez totuşi : eu nu trebuie să scriu despre poezie, eu nu nimeresc tonul potrivit. Avem critici admirabili de poezie : Grigurcu, Cistelecan.

Sunt azi 54 de ani de la bombardamentele devastatoare asupra Capitalei. Dar şi în ţară s-a bombardat în acea zi, o acţiune concertată a Aliaţilor. Am o amintire proprie de la Brăila. Eram cu mama şi tata pe strada Cetăţii, tocmai ieşisem de la bunica (de la Iaca, spre a-i spune pe greceşte, cum îi spunea toată familia) , tocmai ieşisem când a izbucnit urletul lugubru al sirenelor. Eram anunţaţi astfel că au apărut avioane inamice care vor bombarda. Am alergat ca şi altă lume la un adăpost din apropiere, un şanţ acoperit în care ne-am înghesuit în timp ce de peste tot se auzeau bubuituri. Era artileria antiaeriană, dar cădeau şi bombe, cum s-a văzut pe urmă. Când s-a făcut linişte am zbughit-o toţi trei către casa noastră de pe bulevardul Cuza, prin întunericul compact pentru că se înnoptase şi funcţionau măsurile de camuflaj. O amintire foarte veche, de pe când aveam doar 8 ani. Partea bună a lucrurilor, în ce mă priveşte, a fost atunci că de a doua zi şcolile s-au închis, nu doar la Brăila, ci în toată ţara. M-am bucurat astfel de cea mai lungă „vacanţă mare“ din toată cariera mea de elev, din aprilie până prin octombrie.

Venind în prezent să notez că azi e o zi frumoasă, însorită, cum văd de la fereastră cu jind. Nu pot ieşi pentru că am de scris cronica, scris de meserie, scrie-mi-ar numele...etc. Cea mai mare greşeală şi pierdere, la anii mei, este să mă închid în casă în zile însorite cum e asta. Şi pentru ce o fac? Pentru scrisul de meserie.

L. Avramescu îmi trimite decupat un interviu dat de amicul Vârgolici unei publicaţii brăilene. Aminteşte acolo de tata, de „nenea Iancu“, librarul brăilean pe care îl cunoscuse, „un om de mare fineţe şi foarte amabil cu copiii, cu elevii“. M-a mişcat. Se verifică încă odată că oamenii au o existenţă postumă care durează atâta vreme cât mai există alţii care le reţin amintirea. Murim de tot odată cu ultimul om care îşi mai aminteşte de noi. În primul rând copiii îşi mai amintesc de părinţi, nepoţii de bunici. Fără copii fiind, voi avea o viaţă postumă mai scurtă decât a altora care au copii, nepoţi. Dar cu ce am scris cum rămâne? Nu-mi va prelungi viaţa postumă? Nu mă bazez pe asta.

Luni, cea mai antipatică zi a săptămânii, astfel cum mi s-a întipărit în conştiinţă din copilărie, din liceu mai bine zis. De ce? Pentru că lunea de dimineaţă aveam de înfruntat chinul celor două ore succesive de matematică, una de ascultare, una de predare. Cu ele începea săptămâna şcolară astfel că nici duminica nu-mi tihnea. Ştiam că a doua zi de dimineaţă, potrivit orarului alcătuit cu sadism, urmau cele două ore de matematică.