Vizita Papei la Bucureşti, eu aflându-mă însă la Constanţa, de unde am urmărit toată desfăşurarea la televizor. Miraculos a fost faptul că prezenţa Papei a întrerupt şirul ploilor. De cum a venit, s-a făcut frumos, soare, cald, până în clipa în care s-a urcat în avion pentru plecare. Atunci s-a înnorat şi de azi dimineaţă a reînceput ploaia, o întrerupere convenită, s-ar zice.

Mâine zbor spre China în echipă cu Doina Cetea, Eugen Negrici, Costel Novac. Plecăm noaptea la 11 (23), ajungem a doua zi la 1 (13), comprimând timpul, sărind peste fuse orare. Cum va fi?

A fost impresionat, spectaculos, contrariant. Am ajuns în locuri în care, după cum ni s-a spus, nu mai călcase picior de conaţional. Necunoscutul ne asalta de peste tot. Într-o seară ieşisem bine dispuşi de la restaurant, după o cină agreabilă. Mergeam spre hotel, când o auzim pe Doina: – Băieţi, ştiţi ce aţi mâncat adineauri? Tăcere. – Ştiţi sau nu ştiţi? – Nu ştim, dar ne-a plăcut. – Ei bine, aţi mâncat căţel! Probabil glumea, colega noastră, dar nu e chiar sigur. Oricum, sunt mulţumit de performanţa mea fizică. M-am supus la mari încercări, trecute cu bine. Sunt satisfăcut din punctul acesta de vedere. Despre călătoria propriu-zisă voi face un articol pentru R. L.

Am fost la Oneşti, trei zile, participant la colocviul „G. Călinescu – 100“. Am plecat din Bucureşti cu Nichi, cu o maşină a PNL, după ce l-am convins să fie de faţă la colocviu şi să-şi încaseze marele premiu care i se acordase. Doar nu era să i-l iau tot eu, ca anul trecut la Craiova. La Oneşti: Breban, Aura Christi, Cărtărescu şi grupul tânăr care-l protejează şi de care este protejat. Au mai fost Simuţ, Cistelecan, trei ieşeni, prof. Rotaru supărat pe „concepte“, Şuşară şi Bălăiţă, cu care m-am şi înapoiat, profitând de altă maşină. Am evitat cu succes o furtună şi inundarea şoselei, petrecută la câteva ore după trecerea noastră.

Ziua mamei. Ar fi împlinit 89 de ani. Îmi este cu neputinţă să mi-o imaginez la această vârstă.

Trebuie să consemnez evenimentul. Aceste rânduri le scriu la un nou birou. G. mi-a făcut una din surprizele născute din pornirea ei irepresibilă de a schimba din timp în timp mobilierul şi aşezarea în camere. Este frumoasă noua masă de scris, cu mai multe sertare încăpătoare, lemn solid, nu se clatină când apăs pixul pe hârtie. Cea veche începuse să se mişte când apăsam, slăbită din încheieturi, după ce m-a suportat douăzeci de ani. Noul birou, probabil ultimul, e mai înalt, trebuie să mă obişnuiesc cu noua dimensiune. Probabil ultimul, am spus? De ce? Decât să fac astfel de supoziţii mai bine scriu pentru Ramuri articolul despre I. D. Sîrbu, cum îmi propusesem. Revista îl aniversează pentru cei 80 de ani pe care i-ar fi împlinit dacă trăia. A murit în septembrie 1989, cu câteva luni înainte de căderea lui Ceauşescu. Nici această satisfacţie, de a-l vedea pe Ceauşescu prăbuşit, nu i s-a dat mult chinuitului I. D. Sîrbu.

Am fost la Constanţa la sfârşitul săptămânii, unde principalul eveniment a fost pentru mine confruntarea cu un căţel îndrăcit, ca să nu-i spun demonic. Dintre toţi care intrau sau ieşeau din blocul în care locuieşte Cire, pe mine mă alesese să mă latre cu vehemenţă. Jigodia venea până la un pas şi da să mă apuce de picior. Numai cu mine se comporta aşa, repet. Mi-am ieşit la un moment dat din fire, am apucat un retevei din mâna unui copil care asista la spectacol şi am reuşit să altoiesc fiara peste bot. Am simţit că lovisem în plin, a emis o schelălăitură şi s-a depărtat încovrigându-şi coada. Dar tot mă lătra, dar numai de departe, şi tot numai pe mine dintre toţi care apăreau în zonă. Adevărul e că, în general, câinii nu-mi sunt simpatici, nici chiar cei blânzi, jucăuşi. Eu ador Pisica şi am preluat, pesemne, aversiunea pisicilor pentru căţei şi a lor pentru ele. Ei simt că în marele război eu sunt de partea pisicilor.

Mîine, eclipsa. Toată lumea e surescitată, ceea ce mi se pare deplasat. E un fenomen natural şi atât. Am mai prins o eclipsă de soare totală în februarie 1961. Locuiam în Naipu. S-a întunecat brusc pe la orele 16 şi găinile au început să cotcodăcească precum seara. Cam atât.

Eclipsa a decurs cu bine. În piaţa Palatului, unde mă aflam, mulţimea striga şi aplauda ca la meci, la acoperirea soarelui, ca şi când luna ar fi marcat gol.

De fosta zi naţională, la Cornu, la Fane. Relaxare. Am jucat „Monopoly“ cu băieţii Ancăi, un joc pe care îl jucam în copilărie şi eu cu văru-meu, Puiu Manea. Jocul de acum e inscripţionat în engleză, cum trebuia să mă aştept. În rest, am filozofat cu cei doi băieţi, elevi în Belgia, despre cine a făcut lumea, primul om şi alte bazaconii. Simpatici, şi amândoi cu umor. De ar fi ca ei toţi din noua generaţie!

12 septembrie

Timpul trece cu mare viteză, ameţitor, nebuneşte. Din 23 august n-am mai notat nimic, dar s-au întâmplat destule. Am fost într-o duminică la Pasărea, unde Horia Andreescu are o casă. Ne-a invitat soţia lui, Corina, o foarte energică femeie, cu aparenţe însă de fragilitate. Cândva semăna cu Maria Schell, actriţa austriacă, aceeaşi luminozitate în ochii albaştri. Horia Andreescu a fost însă surpriza, prietenos, cald.