O idee pentru articolul din Ramuri (numărul dedicat discuţiei despre rolul revistelor): să scriu despre prima revistă pe care am citit-o şi care a fost Universul copiilor a lui N. Batzaria (Moş Nae), cum arăta, cam ce apărea acolo. Asta se întâmpla pe când aveam 9 sau 10 ani. A fost o dramă pentru mine când, ducându-mă într-o miercuri dimineaţa să-mi cumpăr revista de la chioşc, mi s-a spus că nu mai apare. Era, cred, prin 1946 sau 1947.

Evenimentul aniversării subsemnatului (a 65-a!) a fost consemnat de un simpatic portret pe care mi-l face Ioana P. care vede în mine pe „naratorul“ României literare şi, neaşteptat, de o notă binevoitoare (binevoitor-rezervată, mai exact spus) din Observatorul cultural. Probabil a scris-o I. B. L., fiindcă face o trimitere la volumul meu Prozatori de azi din 1970, la care s-a referit şi altădată. Puţini îl mai ştiu.

Telefon de la Margareta Şipoş, mă roagă să vorbesc la Uniter despre Mazilu, s-a reeditat (la Paris!) un volum cu poeziile lui. Cartea încă nu o are, dar să caut în biblioteca mea ediţia veche.

Trebuie să o am, mi-a dat-o ea, ţine bine minte. Unde să caut? Am căutat, însă nu dau de ea, poate să fie, dar nu o găsesc. Probabil că e pe unul din rafturile cu două rânduri de cărţi, pe un rând din spate, dar care? O nebunie!

Prima zi cu ninsoare straşnică. Dacă mai ninge la fel, vom avea iar obişnuitele inundaţii.

Zi plină de iarnă, străzile probabil înzăpezite. Sigur nu ştiu, dar voi şti, pentru că trebuie să ies după-amiază. M-am decis să merg la simpozionul „Sorescu“ de la Teatrul Mic. Vor vorbi Fănuş Neagu, Dan Cristea, Virgil Ogăşanu. Bănuiesc că Fănuş nu se va abţine să-i dea de toţi pereţii pe cei care i-au făcut zile negre lui Sorescu (şi lui însuşi) după 1990. Nu va rata ocazia, după cum nici eu nu vreau s-o ratez pe aceea de a-l auzi.

Ieri cutremur scurt. Nu l-am simţit. Geta, da. Apoi l-au anunţat la televizor, 5 grade şi ceva în Vrancea, 4 la Bucureşti. Tulburător este că a fost în 4 martie, ziua celui mare din ‘77. Un specialist a apărut adineauri la TV să ne „liniştească“: până în 2005 nu va fi la noi un cutremur catastrofal, dar după 2005 nu-i deloc exclus. Aşa spune statistica seismelor. Oricum, până în 2005 putem dormi liniştiţi.

Cald, primăvară deplină, am scos pe balcon leandrul pe care îl adăpostisem în casă peste iarnă. Aşa-zisa iarnă, pentru că iarnă adevărată nu a fost, slavă Domnului! Nu a fost iarnă în afară de vreo două zile pe la sfârşitul lui februarie când a nins mult, mai ales în Ardeal unde repede au urmat inundaţii.

Dar să las însemnările despre climă. Începusem articolul despre dicţionarul fabulos al lui Valeriu Cristea (al personajelor lui Creangă) când mă sună cineva de la una din publicaţiile radioului cerându-mi să scriu ceva scurt despre Constanţa Buzea care va fi sărbătorită la împlinirea celor 60 de ani. Sigur că am promis, dar e altă angajare peste rând care mă întrerupe de la ce proiectasem. Acum scriu acest mic text despre Dicţionarul lui Valeriu şi iată că m-am împotmolit, ceva îmi lipseşte, mi-am făcut cafea (decofeinizată!), am băut-o şi parcă tot îmi lipseşte ceva, dar ce? Îmi lipseşte, culmea, o ţigară, asta e, o ţigară, iată, după opt ani de nefumat, într-un moment de criză în faţa hârtiei. O dependenţă psihică de care
n-am scăpat, aşadar. Nu voi fuma, bineînţeles, dar mă surprinde că reflexul e încă viu în mine, nu l-am ucis.

La doi ani de la moartea lui Valeriu, invitaţi de Doina la prânzul de pomenire. Mai sunt cei doi nepoţi cu soţiile lor, soţii Bârna, două prietene ale Doinei pe care nu le cunoşteam şi cărora Doina ne prezintă: cei mai buni prieteni ai mei şi ai lui Valeriu.

Florii, vreme însorită. De Paşti vom merge la Cornu. Până atunci: luni, alegeri la secţia de critică; marţi: lansare de carte la U. S., unde Gabriela Melinescu, venită din Suedia, prezintă un poet suedez tradus la noi; miercuri: recepţie la ambasada Suediei cu prilejul vizitei Gabrielei. Acum trebuie să scriu ceva despre spectacolul cu Cadavrul viu. Am ce să scriu, dar văd că nu încep.

Am petrecut Paştele, aşa cum plănuisem, la Cornu. Vreme brusc rea, contrazicând ideea că de Paşti e la fel ca de Florii. Deci vreme rea, închisă, cu excepţia după-amiezei de ieri, când s-a luminat. Ne-am întors azi dimineaţă, plecaţi de acolo la ora 6, intrând în ritmul drăcesc pe care Fane îl impune cînd e vorba de plecări la drum.

Să mai notez întâlnirea de săptămâna trecută cu Rodica Prato şi familia ei compusă din Roland, bărbatul ei franco-americano-român (e descendent al lui D. Caracostea) şi fiul lor Savinien, un tânăr distins, cu ochelari şi cu aer profesoral despre care am aflat cu uimire că are numai 13 ani. Au locuit în Franţa, iar acum în America, la New York. Le-am făcut să se întâlnească pentru câteva minute pe Rodica şi pe Gabriela Melinescu, la Uniune, unde Gabriela îl prezenta pe poetul suedez. Fuseseră cândva bune prietene, nu ştiau una de alta că sunt în Bucureşti. Se revedeau după 25 de ani, emoţionate amândouă. După acest episod am fost cu Rodica şi băieţii ei să prânzim la „Carul cu bere“, unde nu mai călcasem din tinereţe.