Incursiune a redacţiei la Braşov, eu, Adriana şi Ioana. Acolo ni s-a alăturat Marina, venită de la Sibiu. Astfel s-a constituit o echipă a R. L. cu o majoritate feminină covârşitoare, agreabil covârşitoare. Întâlnire cu cititori ai revistei la Biblioteca judeţeană. Au venit dintre braşoveni şi Al. Muşina, Caius Dobrescu, Romulus Bucur. Muşina, locvace şi sarcastic. A tipărit o plachetă cu epigrame în stilul lui Marţial, în care-i încondeiază străveziu pe Manolescu, pe Alex, pe Adrian Marino şi pe alţii.

Cel mai plăcut moment: vizita acasă la Ioana, o locuinţă a tuturor generaţiilor familiei, ingenios structurată în jurul unei scări, cu o minunată terasă între acoperişuri.

Scot note despre Blocada lui Pavel Chihaia. Nu mai ştiu dacă am notat în acest caiet că vreau să fac o suită de comentarii despre momentul literar 1945-1948. E acea scurtă perioadă, de numai trei ani, în care au loc la noi ultimele tresăriri (spasmuri) ale libertăţii, până la abdicarea Regelui. O perioadă în care încă mai exista literatură, în care au apărut câteva romane şi culegeri de nuvele care merită, cred, să fie readuse în atenţie. În afară de Blocada: Frunzele nu mai sunt aceleaşi (Villara), Zilele nu se întorc niciodată (Sorana Gurian), Moartea cotidiană (Dinu Pillat), Ferestrele zidite de Al. Vona, Euridice de Petru Dumitriu, Întâlnirea din Pământuri de Marin Preda. Literatura autentică îşi trăia ultimele zile înainte de a fi fost sugrumată de dogmatism.

Un grafoman din Iaşi, care mi-a lăsat acum câteva zile la redacţie două sau trei volume ale ultimului său roman, mă sună ieri acasă întrebându-mă cu aplomb cui i-am dat să scrie despre cartea lui în R.L. şi când va apărea articolul. L-am repezit spunându-i că nu obişnuiesc să dau astfel de informaţii. S-a repliat imediat, urându-mi o duminică plăcută.

Caniculă. Am făcut eroarea de a bea apă rece. Transpir masiv, prin toţi porii. De când
n-am mai scris aici am fost la Craiova, la Calafat şi peste Dunăre la Vidin, cu Gabriel Chifu, Romulus Diaconescu şi alţi prieteni de la Ramuri. Am mai fost la Constanţa, la Cire,
m-am înscris şi pentru un sejur la Neptun, 10 zile. Mă pun la încercare. Scrisul merge greu, ca de obicei, dar acum am scuza caniculei. Găsesc scuze, găsesc.

Decât să scriu în jurnalul meu mai bine le citesc pe ale altora. De pildă, jurnalul lui Livius, acest al nu ştiu câtelea volum. Ce personaj extraordinar trăieşte acolo. Voi vorbi despre el la o librărie, marţea viitoare. Până una alta, a sunat adineauri Radu Bogdan, criticul de artă. Cu o voce cavernoasă mă anunţă că i s-a întâmplat o mare nenorocire, adevărată catastrofă. — Ce anume? întreb. Nu-mi poate spune la telefon ce, numai dacă mă duc la el îmi poate spune, dar ştie că nu pot să mă duc, dacă m-aş duce mi-ar spune. — Nu pot să vin, domnule Bogdan, vă rog să mă credeţi. — Ştiu, ştiu, dar tare mi-ar prinde bine să veniţi. Şi cu Manolescu ar vrea să vorbească, l-a căutat, i-a lăsat mesaj pe telefon, dar nu-i răspunde, nu
i-a răspuns. Cum să facă să dea de el, să se vadă cu el, trebuie să-l ajut să-l găsească, trebuie. Îi spun fără urmă de convingere: — O să vă răspundă, dacă i-aţi lăsat mesaj, o să vă răspundă, aveţi răbdare.

Peste trei zile plec la Neptun. Program diminuat faţă de alte dăţi: puţin înot dimineaţa, expunere minimă la soare. Oricum, mă gândesc cu plăcere la mica vacanţă. De scris, am scris tot ce eram obligat să predau la revistă înainte de plecare. Bine ar fi fost să las şi textul despre cartea lui Vona, pe care însă abia o citesc, cu eforturi. O carte ciudată, greu lizibilă.

Două zile la Brăila cu N. M., Alex, Adriana, Marina, purtători de mesaje ai R. L. în oraşul meu mult iubit. N-am mai fost din 1997 şi îmi pare frumos. Ar trebui revizitat pe îndelete, eu să merg singur prin locurile pe care le băteam odinioară atât de des. Case şi edificii publice frumoase, în stil neoclasic, clădite de grecii bogaţi de la sfârşitul secolului XIX şi începutul lui XX. Nu doar de greci, desigur, dar de ei, cele mai multe. Regăsesc piaţeta Sfinţilor Arhangheli, cu bisericuţa fostă geamie în secolul XVII, cu ceasul cu patru cadrane instalat în 1909 şi care şi azi funcţionează, cu statuia Împăratului Traian, din 1903, pe soclul căreia scrie înduioşător: „Românii recunoscători“. Am fost şi la liceul „Bălcescu“, fără „primire“, pentru că nu ne anunţasem. Directorul nu era în liceu, dar, dacă ar fi ştiut de noi, ar fi venit cu siguranţă să ne întâmpine. În holul cancelariei mai multe plăci de marmoră pe care sunt înscrise nume ale unor foşti elevi ajunşi personalităţi. Mare impresie când în şir cu numele unor Sebastian, Perpessicius, Voronca, Bazil Munteanu, Nae Ionescu, Anton Dimitriu, Schileru şi ale altora de acelaşi calibru, prietenii mei l-au putut citi şi pe al meu, cu anul naşterii şi specificarea „critic literar“. Te şi tulbură însă vederea propriului nume înscris în marmoră. Nu mai spun de ce.

Am pornit mai departe prin străzile Polonă şi Galaţi către centru, ieşind din nou în piaţa cu ceasul pentru a trece apoi, dus şi întors, pe Regala, azi Eminescu, spaţiul plimbărilor de seară de altădată. Aici ne-a impresionat rău lăsarea în paragină a multor însemnate clădiri vechi (hotelul Bristol, de pildă), care în curând se vor prăbuşi. Ruinele primesc din plin ploile care le macină. Păcat! Revenind în piaţetă, am străbătut-o în sens invers şi, luând-o pe Împăratul Traian, am coborât către port. Scurt popas pe Strada Neagră, urcând în trepte mâncate de vreme către un capăt cu o locantă pe care scria neutru Bar. Ni se spune că acolo ar fi funcţionat pe vremuri stabilimentul faimos La tanti Elvira, lucru de care aud prima dată. A fost sau nu, întrebarea e de ce nu a fost preluat numele respectabilei patroane de pe vremuri, dacă tot a intrat în mitologia Brăilei? Ne-am reluat drumul către port şi între timp se înserase. Clădirea gării fluviale, căreia i se spunea „la Agenţie“, bine întreţinută, renovată, dar e altceva decât gară fluvială. E un SRL servind la nu ştiu ce tranzacţii, căci portul de fapt nu mai funcţionează. Comerţ pe Dunăre nu se mai face, nici trafic de mărfuri, nici transport de persoane. Vaporul cu zbaturi, care făcea cursele Brăila - Galaţi dus-întors, nu mai există. Nu se mai călătoreşte pe fluviu când maşinile te duc dintr-un oraş în celălalt mult mai repede. Mai ales aici, în zona portuară, ai sentimentul oraşului mort, mai mort, spre a vorbi astfel, decât în întunecaţii ani ‘50, când eu trăiam acolo.