Literatura și exilul

Am participat şi anul acesta la Festivalul Internaţional „Zile şi Nopţi de Literatură” de la Neptun, ajuns la a 10-a ediţie. Premiul Ovidius i-a fost acordat, cum se ştie, lui Milan Kundera, marele scriitor ceh şi francez, trăitor în exil. Nu a putut veni la Festival. A fost reprezentat de directorul editurii Humanitas, instituţia căreia premiul i-a revenit. Kundera a decis ca editura care îi tipăreşte operele în România să dispună de premiu, venind prin el în sprijinul literaturii române contemporane. Celălalt premiu, acordat unui scriitor tânăr, i-a revenit în acest an muntenegreanului Ognen Spahic, autorul unui roman simbolic a cărui acţiune este plasată în România.

Tema colocviului desfăşurat în cadrul Festivalului a fost literatura şi exilul, cu posibile subteme: literatura şi frontierele politice, literatura şi frontierele limbii, literatura şi exilul interior. Nicolae Manolescu, tranşant ca întotdeauna, a formulat în punctul de pornire ideea că exilul e o temă care va deveni curând o „amintire istorică”, date fiind condiţiile create de globalizare. Practic, graniţele dispar şi, odată cu acest proces, dispare şi instituţia exilului. Din perspectivă europeană şi nord americană aşa se întâmplă, atât că destule ţări din Asia, din Africa, din America de sud produc încă exilaţi.

Câteva lucruri am socotit că trebuie spuse despre exilul literar românesc şi încerc să le rezum aici. Sunt de urmărit, în epoca postbelică, mai multe valuri ale exilului generate de evoluţia social-politică din ţară şi, în general, din ţările estice. Anii 46-47, în care începuse să se vadă spre ce se îndreaptă România, înregistrează primul val de plecări, faptul determinând şi primul mare val de interziceri. Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Ştefan Baciu, Alexandru Vona, ceva mai târziu, din aceeaşi generaţie literară, Sorana Gurian, Mihail Villara, Pavel Chihaia dispar din spaţiul literaturii, al publicisticii, odată cu plecarea în exil. Un act răsunător de „trădare” comite Petru Dumitriu, câţiva ani mai târziu, surprinzând prin fuga din ţară pe toată lumea şi, în primul rând, regimul pe care-l slujise până atunci.

După relativa liberalizare din anii ’60, survenită în condiţiile destinderii internaţionale şi ale diminuării războiului rece dintre cele două „lagăre”, după această scurtă epocă de liberalizare căreia îi pun capăt, la noi, sinistrele teze din iulie 1971, fenomenul evadărilor în Occident creşte în proporţii atingând, în anii din urmă ai dictaturii ceauşiste, dimensiunile exodului. Dar nu toţi pleacă pentru că vor să plece. Lui Dumitru Ţepeneag i se ridică cetăţenia română, forţându-i-se exilul. Paul Goma, Dorin Tudoran sunt, în urma actelor de disidenţă, aproape expulzaţi. Alţii pleacă, totuşi, s-ar zice, fără determinare politică vizibilă, ci pentru că nu mai suportă felul de viaţă din ţară, cenzura şi celelalte constrângeri. „…în 1987, îşi aminteşte Matei Vişniec, am avut senzaţia că plec foarte departe şi fug de nişte realităţi care mă sufocau” (v. în România literară, interviul acordat lui Sorin Lavric, la Neptun, în 24 iunie a.c.).

Anii ’90 şi toţi cei care au urmat au făcut posibilă recuperarea scriitorilor exilaţi, readucerea lor în conştiinţa publică, după ce le fusese interzisă nu doar opera, dar fie şi menţionarea numelor. O eliminare absurdă. A fost o vreme a entuziasmului redescoperirii acestor scriitori, a retipăririi masive şi în mare grabă, a comentării pe larg, cu sentimentul că, reintegrându-i, literatura naţională se îmbogăţeşte. Sigur că au fost şi excese de bunăvoinţă care măcar azi, după douăzeci de ani, trebuie temperate. Nu tot ce s-a scris în alt spaţiu şi fără cenzură este valoros. Reintegrarea reală a literaturii exilului este posibilă numai odată cu supunerea la aceleaşi criterii de judecată estetică. Literatura scrisă în româneşte, aici sau oriunde, ieri sau azi, se cuvine să fie supusă aceloraşi măsuri de evaluare, celor ale criticii autentice, animată în acţiunea ei de singurul principiu valabil în aprecierea estetică, acela al valorii.