Este al doilea an la rând în care Premiile Uniunii Scriitorilor au fost decernate în aula renovată a Bibliotecii Centrale Universitare, clădirea istorică în faţa căreia a reapărut, nu demult, statuia ecvestră a întemeietorului acestui aşezământ, Regele Carol I. Nu e chiar statuia pe care Ivan Mestrovici o înălţase în 1939, ci una inspirată de ea. Festivitatea de care vorbesc a adunat la BCU multă lume, cum s-a văzut din transmiterea televizată. Au venit din motive diverse, unii să vadă, alţii să fie văzuţi. Eu aveam şi motivul că fusesem nominalizat la unul din premii şi mi-am zis că nu se cade să lipsesc. Dar nu despre ce s-a întâmplat la premiere vreau să înşir aici câteva rânduri, ci să notez o amintire legată de cadrul în care evenimentul s-a petrecut: impunătoarea, somptuoasa aulă a BCU.

În anii studenţiei mele bucureştene (1953-1958), când statuia lui Carol I fusese deja evacuată din locul ei consacrat, unele cursuri pentru studenţii de la Filologie se ţineau, prin extindere de spaţii, cum am zice azi, în aula de la BCU. Era vorba de acele cursuri care, prin obiectul lor, îi strângeau laolaltă pe toţi studenţii filologi din acelaşi an, independent de specializări. Nu încăpeam toţi în amfiteatrele de mai mici dimensiuni ale sediului din Edgar Quinet („Odobescu”, „Bălcescu”, „Hasdeu “). Şi asfel se întâmpla ca la cursul de „literatură de peste hotare”, al lui Tudor Vianu, sau la cel de marxism, al lui Radu Florian, sau la altele câteva, să ne reunim în aula de la BCU, studenţii de la română, de la rusă, de la franceză, spaniolă, italiană, engleză, germană, slavistică, cei de la bibliotecari. Era şi un prilej de a lua act unii de alţii, altfel atât de dispersaţi.

Ne revărsam în valuri din Edgar Quinet, la orele prevăzute, pentru a ajunge în Piaţa Palatului (rebotezată Piaţa Republicii), pe un traseu stradal presărat cu unele ispite, printre care cofetăria-cafenea „Albina” (fostă „Anghelescu”), intens frecventată de studenţii filologi ai acelui timp. Azi e o ruină, ca de altfel întreg acel spaţiu bucureştean ultracentral lăsat în paragină. Pe atunci nu era, cu toate că vremurile erau grele, aşa cum se ştie.

Parcurgeam, deci, acel traseu, şi unii dintre noi, mai slabi de înger, nu mai ajungeau la BCU, rămâneau la „Albina”, încrezători în capacitatea, mai ales a colegelor, de a lua notiţe lesne descifrabile. Le vor consulta. Dezertări de felul acestora nu se întâmplau totuşi niciodată, trebuie spus, de la cursul lui Tudor Vianu, de la care nu lipsea nimeni. Veneau şi alţii, care nu mai erau studenţi, doritori să-l asculte pe marele profesor revenit la catedră după anii de interdicţie. Am mai evocat momentul participării la primul curs ţinut de Vianu la BCU (primul la care am fost eu de faţă), cu timorarea „bobocilor” retraşi în băncile din spate, cu încurajările profesorului care ţinea să-i asigure că reputaţia sa este de om cu moravuri blânde.

Atrăgător prin el însuşi era felul în care Vianu îşi desfăşura în faţa noastră discursul academic, umanizând erudiţia, îndemnându-ne parcă la conlucrare, inculcându-ne sentimentul că odată cu noi, şi prin noi, în acea clipă, descoperise semnificaţia adâncă a lucrurilor despre care ne vorbea, sensul dramelor antichităţii şi ale eroilor legendari. Construia odată cu noi, s-ar fi zis, impunătorul edificiu cultural şi, de aceea, marile opere şi personaje ale literaturii lumii – de la Don Quijote la Hamlet, de la Julien Sorel la Madame Bovary etc., etc. – ne apăreau de o imensă prospeţime şi credibilitate. Le-am reţinut multă vreme astfel cum ni le-a înfăţişat Tudor Vianu în cursul său, de altfel improvizat, înlocuindu-l pe acela de Estetică, susţinut până atunci ani şi ani.

Spuneam că tot în aula de la BCU era ţinut în acei ani şi cursul de marxism al lui Radu Florian, introdus în programă sub presiunea spiritului vremurilor. În virtutea acelor imperiozităţi proceda şi Radu Florian, titularul cursului, fără să fi ilustrat însă tipologia activistului, cum se obişnuia în astfel de cazuri, ci pe aceea a profesorului sociolog, intelectual de indiscutabilă competenţă. Expunea tehnic premisele argumentării, precis, ghidat de autoritatea citatelor rituale, lega mereu firul demonstraţiei de premise, urmărind cu stricteţe, în orice, drumul de la cauză la efect. Cutare lucru nu s-ar fi petrecut în istorie dacă nu ar fi fost coapte condiţiile. Ş.a.m.d. Era serios Radu Florian, grav, auster, stăruitor pe amănunte, rareori îl surprindeai zâmbind. Prefera să fie antipatic în ochii studenţilor, decât să treacă drept slab. Dar tocmai el avu parte la BCU, poate tocmai pentru că se purta astfel, de o întâmplare care umplu sala de hohote de râs. Îşi începuse expunerea, studenţii deja luau notiţe, când apăru într-o lojă de sus, până atunci goală, un tânăr care, tacticos, îşi scoase raglanul, nişte coli pe care şi le puse în faţă şi se aşeză. Era desigur un întârziat care nu se formaliza de situaţie. Venise mai târziu, dar venise. Florian nu trecu totuşi faptul cu vederea. Îl luă scurt: – Dumneata ai întârziat, dar în fond cine eşti, cum te cheamă? În sala cu excelentă sonoritate răspunsul răsună limpede şi cumva ca la teatru: – Vasile Lupu! Rumoare, hohote de râs. – Vrei să spui Lupu Vasile, îi replică Radu Florian, după ce consultă rapid catalogul. – Da, Lupu Vasile, admise colegul nostru, îmi cer scuze. – Bine, bine, admise şi profesorul, aşază-te. Sper să nu-l aduci după dumneata şi pe Matei Basarab! Avea totuşi umorul său Radu Florian, bine ascuns, ce e drept. Tulburat şi nu prea de micul incident survenit la curs, îşi reluă firul disertaţiei despre plus-valoare.