Din nou în Bucureşti, după ce m-am desfătat două săptămâni la mare. Ieri, şedinţă de redacţie la R. L., cu aproape tot efectivul prezent. Confratele M.M., beat ca mai totdeauna, ne anunţă că a făcut o „gafă” la „Calendar”. – Ce gafă? – L-am trecut mort pe Pan Izverna, şi nu e! Să-mi vină rău. O cert pe Constanţa, care fusese cap limpede şi nu observase „gafa”. Nichi, şi el enervat, dar numai atât. M.M. e moştenirea lui Ivaşcu şi-l lasă în plata Domnului. Ca şi mine, de altfel. Dar acum parcă a întrecut măsura, vom ajunge de râsul lumii. Nu-l voi mai lăsa pe M., în orice caz, să se mai apropie de vreun text care merge la tipar. Seara, la telefon, aflu de la Matilda Caragiu că acelaşi M.M. îl trecuse în lumea celor drepţi şi pe Eugen Coşeriu. De asta, Nichi nu ştie şi nici nu-i spun.

Sâmbătă şi duminică am fost la Cornu, unde prietenul nostru Fane şi-a făcut o casă grozavă. Vedere amplă de pe una dintre terase pe Valea Prahovei. Livadă cu meri, pruni, o minune. Era acolo şi Gusti. Şi el m-a făcut praf cu calculatorul lui portabil, la care scrie, şi cu o maşină Opel pe care o conduce el însuşi. Chiar sub ochii mei a executat la milimetru o manevră complicată de extragere din curtea vilei. Jos pălăria (simbolică) pentru amândoi prietenii mei!

Creşte ameţitor viteza cu care sunt mânat din urmă spre… Spre ce? A şi venit toamna.

Inventar de mici (dar sâcâitoare) suferinţe fizice: uşoară durere în gât; durere când mestec în maxilarul superior din dreapta; dureri de cap; durere surdă în capul sternului (a mai cedat faţă de ieri). Mai sunt şi altele, dar nu le mai consemnez. Sunt ipohondru? G. susţine că sigur sunt.

Vremea s-a răcit pe neaşteptate, când eu încă mai credeam că e vară. Aş dori să fie vară la nesfârşit.

De mai demult aş fi vrut să-i fac un portret prietenului nostru Sorin Titel, în spiritul celui pe care i l-am făcut lui Velea. Multora le-a plăcut, spunând că e păcat să nu vorbesc despre aceşti prieteni ai mei şi foşti colegi de studenţie care s-au prăpădit de tineri. Cine să-i evoce dacă nu unul ca mine, care i-a cunoscut în vremuri pierdute pentru cei de azi, necunoscute sau cunoscute rău, cu inadvertenţe care îi izbesc pe cei care le cunosc şi care sunt din ce în ce mai puţini?

Să povestesc cum am renunţat să mai scriu poezie datorită spiritului critic al lui Sorin. S-ar fi zis că nu are, că e prea plin de bunăvoinţă, că dacă-i dai să citească ceva ce ai scris, sigur te laudă. Mă înşelam. I-am dat să citească, foarte sigur pe mine, un caiet cu poezii scrise în adolescenţă, dar şi mai noi, în studenţie, şi eram convins că o să-i placă şi că mi-o va şi spune. Verdictul lui a fost însă negativ, spus fără reţinere: poezii perfecte ca respectare a unor tipare, dar reci şi fiecare altfel. Dar cum să nu fie fiecare altfel? l-am întrebat mirat, doar exprimă fiecare altă idee şi altă stare de spirit. Da, mi-a răspuns, dar exprimă fiecare pe altcineva şi nu pe tine, cum ar fi fost cazul. Fiecare poezie e altfel şi în niciuna nu eşti tu. Am înţeles, până la urmă, rezerva capitală a prietenului meu, hotărâtoare în decizia pe care am luat-o de a nu mai scrie versuri. Ultimul cuvânt l-a avut totuşi G., care, în faţa aceluiaşi caiet cu poeme, a reacţionat necruţător: să nu mai scrii poezii, îţi pierzi timpul. A avut dreptate şi n-am mai scris. Am scris mai târziu despre poezie şi poeţi.