Ziua mea. G. nu s-a formalizat, ba aş spune că a uitat, până ce a sunat Daniela Boeraş să mă felicite. M-a mai sunat Marina, şi cred că telefoane nu vor mai fi. Cei din redacţie m-au felicitat cu prilejul chefului de miercuri (Marina nu fusese de faţă). Cire nu va suna pentru că m-a firitisit la Constanţa, unde am fost acum trei zile. Acum scriu articolul despre aniversarea lui Vârgolici (75!), promis celui în cauză.

Aseară m-a sunat T. Vârgolici să-mi mulţumească pentru articol. Aproape plângea de bucurie. – N-a mai scris nimeni despre mine cu atâta căldură, niciodată. Ai scris tu, un brăilean.

Merita Toader să-i fac această bucurie, merita cu prisosinţă.

Deviză ţepenegiană: „Duşmanii duşmanilor mei sunt prietenii mei”.

Ora 1,30, între două bobiţe de Stilnox. Mereu drama nesomnului. Nu adorm fără stimulent, mi-am creat reflexul de a primi adjuvantul (drogul), dar şi pentru că sunt prea sedentar. Mă mişc prea puţin, are dreptate G. Când se va împrimăvăra, o voi porni pe jos la redacţie. Nu e în fond departe, cam jumătate de oră de mers. E şi distractiv, pe vreme bună.

O idee: să evoc viaţa trăită în subsolul Gazetei literare, din Ana Ipătescu 15. Am locuit acolo, eu şi G., şase ani din frumoasa tinereţe. O încăpere mai mult înaltă decât largă, cu o singură fereastră care da spre bulevard. Vecini, mama şi copiii Boldici, văduva şi urmaşii unui poet proletcultist, fost şi funcţionar al Uniunii. Fata, 16 ani, băiatul vreo 13. Fata era aproape surdă, însă iubea nebuneşte muzica, şlagărele vremii, dând tare radioul plasat lângă peretele comun cu al nostru. Mă rugam de ea, de maică-sa, să înceteze sau măcar să diminueze. Pe hol izolasem, cu o perdea, un colţ unde încropisem bucătăria, o masă şi o lampă cu gaz („gazieră”). Cu ajutorul acesteia, era într-o dimineaţă să dăm foc somptuosului imobil cu cele trei redacţii, acela unde a funcţionat mai târziu ambasada Libiei, iar acum este sediul ANI. Noroc că am izbutit să oprim incendiul la timp. Puteam ieşi din camera noastră prin hol, dar şi pe geam, ceea ce făceam câteodată pentru scurtarea distanţelor. Ieşeam în curtea cu bănci şi cu bătătorul de covoare pe care-l foloseam numai duminica dimineaţă, pentru a nu fi văzuţi, în alte zile, în această postură casnică, de cei veniţi cu treburi pe la Gazetă.

O încăpere, aşadar, mai mult înaltă decât largă, adusesem nişte rafturi pentru cărţi, ceva mobilă trimisă de socri tocmai de la Cluj, un studio, masă, scaune, o oglindă pe un perete, cam atât. G. muta mereu obiectele în căutarea celor mai avantajoase unghiuri, spre a obţine, desigur, cât mai mult spaţiu. Eram tineri şi adormeam uşor, dar nu puteam totdeauna conveni asupra momentului. Se întâmpla să am chef de citit când G. voia să doarmă, sau invers. Într-o noapte nu ne-am înţeles nicicum, ea voia să doarmă, a doua zi avea de mers la editură, eu nu aveam somn şi fojgăiam ziare. Ce să fac? M-am îmbrăcat, am ieşit în stradă în noaptea de început de vară. Îmbătat de parfumul teilor de pe Ana Ipătescu, am luat-o agale pe jos, apoi pe Lemnea, până ce am ajuns la Gara de Nord, care nu era departe. Intru, cumpăr un bilet şi urc într-un tren care mergea spre Ploieşti. Merg până la Ploieşti şi mă întorc, îmi zic, până se face ziuă, G. va dormi liniştită. Intru într-un compartiment întunecat, lumina nu funcţiona. O tânără şi atât, mergea şi ea la Ploieşti, cu trenul acela de noapte. Eram numai noi şi intrăm în vorbă. Chipul nu i-l disting. O fată oarecare, elevă la o şcoală profesională sau muncitoare, nu-mi mai amintesc bine. Se bucură, îmi spune, că nu e singură în compartimentul fără lumină.

Dar ajungem la Ploieşti, coborâm, eu îi spun că mai trebuie să rămân, fiindcă aştept pe cineva. Bem, totuşi, la bufetul din gară, o ceaşcă de ceai, după care ne despărţim. Ajuns acasă, constat că G. era deja la Espla. Mi-am luat şi eu, în sfârşit, după incursiunea ploieşteană, porţia de somn.

Altceva legat de sediul din Ana Ipătescu. Era în vecinătatea băruleţului „Turist” din Piaţa Romană, intens frecventat de tot grupul de la Gazetă, un obiectiv de neocolit. Era construit din sticlă (versiunea de până la cutremur), un borcan cu câteva mese, la care, stând, vedeai afară totul. Seara, dar şi la alte ore, puteau fi văzuţi acolo Raicu, Valeriu, Mihalaş, Matei Călinescu, deseori Eugen Simion, Tarangul, Miron Chiropol, Sami Damian, eu, desigur. Pentru barmaniţe eram de-ai casei, ne învăţaseră. Ne aduceau fără să întrebe, pentru că ştiau ce vrem, cafele şi primele porţii de rom cubanez, pe atunci în vogă. Un segment din boema anilor ’70.