La 23 aprilie, Pavel Chihaia a împlinit 90 de ani, adăugându-se astfel celor câţiva scriitori români de azi care au atins, în deplină vigoare a spiritului şi putere de creaţie, vârsta patriarhilor. Toţi s-ar fi cuvenit, la rândul fiecăruia, să fie sărbătoriţi public, iar acum Pavel Chihaia, cel mai nou sosit în lotul acesta al venerabililor. Deocamdată, în ce-l priveşte pe Chihaia, am luat act de articolul plin de căldură pe care i l-a consacrat Barbu Cioculescu în România literară (nr.12/ 2012). Prietenul mai tânăr cu 5 ani îi urează lui Pavel Chihaia tot binele şi să „păşească fără teamă pe calea centenarului“. Dacă îmi îngăduie, mă alătur urării sale din acest colţ de pagină.

Am avut prilejul, de-a lungul anilor, să scriu despre cărţile lui Pavel Chihaia (în afara acelora de istoria artelor), ultima dată când i-a apărut, la editura Ex Ponto din Constanţa, ediţia monumentală în zece volume Opera omnia. Poate fi socotită un eveniment pregătitor al nonagenariatului. Acum, când l-a atins, ar fi de dorit să apară şi alte scrieri ale lui Pavel Chihaia, noi sau reeditate.

Să ne amintim că Pavel Chihaia, dacă am socotit bine, este ultimul supravieţuitor al generaţiei războiului. Sau al generaţiei pierdute, cum i s-a mai spus, al generaţiei celor care debutau în timpul ultimei conflagraţii mondiale şi din rândul căreia s-au ivit mulţi scriitori de mare interes ai literaturii noastre şi câţiva dintre cei mai însemnaţi ai acesteia. De ce atunci generaţia pierdută? Pentru că aşa părea să fie la un moment dat, în împrejurări care au abătut literatura de la cursul ei normal, odată cu dislocările din toată societatea românească sortită distrugerii. Unii exponenţi ai generaţiei au cedat, după 1948, presiunilor de tot felul exercitate asupra lor de puterea nou instalată, au venit cu scrierile propagandistice pe care această nouă putere le aştepta, cu preţul trădării talentului şi demnităţii scriitoriceşti. Au primit, în schimb, funcţii în administraţia culturală, au condus publicaţii şi edituri, au primit pentru producţia lor angajată, aşa-zicând literară, onorarii consistente şi, unii dintre ei, premii de stat.

Mai târziu, o parte dintre aceştia au renunţat să mai colaboreze cu regimul, s-au retras formulând critici la adresa politicii culturale oficiale, militând, pe cât le-a fost în putere, pentru liberalizare. Alţii au refuzat totuşi, din capul locului, pactul cu diavolul, suportând urmările acestui gest. Câţiva au reuşit, atâta vreme cât s-a mai putut, să plece din ţară, până în1948, formând primul val al scriitorilor români exilaţi. Alţii s-au retras la marginea societăţii, renunţând să mai publice şi unii chiar să mai scrie, îndeplinind munci obscure, de pe urma cărora să poată trăi. Cu alţii a fost şi mai rău, ajungând în închisoare pentru delicte politice reale sau numai inventate, transformaţi în duşmani ireductibili ai noii orânduiri, traşi în procese trucate de pe urma cărora s-au ales cu ani mulţi de puşcărie. Au scăpat abia în 1964, când surveni marea amnistie ca prim semn al desovietizării, o schimbare de curs politic dictată de sus.

Pavel Chihaia s-a aflat printre scriitorii care de la început au refuzat să scrie pentru regim. Marele roman Blocada, apărut în 1947 cu prefaţa lui Petru Comarnescu, a suportat atunci câteva «atacuri marxizante», cum îşi aminteste autorul, după care, la puţină vreme, a fost retras din librării şi trimis la topit. În acelaşi timp, Chihaia s-a lansat în activităţi clandestine, riscând arestarea, alăturându-se unor Vladimir Streinu, Iordan Chimet, Şerban Cioculescu, Constant Tonegaru, Teohar Mihadaş, soţilor Fratostiţeanu care, printre altele, înfiinţaseră societatea «Eminescu», al cărei ţel era să colecteze ajutoare pentru familiile deţinuţilor politici. Propria arestare a riscat-o atunci în mai multe rânduri.

Au urmat anii de muncă necalificată la Întreprinderea de Construcţii-Montaj, de figurant la Teatrul Tineretului şi, totodată, de scris fără putinţa de a publica, până ce, în 1948, la intervenţia benefică a profesorului George Oprescu, Chihaia a dobândit postul de cercetător la secţia medievală a Institutului de Istoria Artei, o cotitură de destin. Se specializează în artă medievală, scrie studii, face cercetări. Intervine căsătoria cu Maria-Ioana Mira, în 1964, se naşte, în 1973, fiul lor Matei. O activitate prodigioasă desfăşoară Pavel Chihaia ca istoric al artei medievale, continuată în străinătate, unde izbuteşte să plece în anii ’70. E un alt capitol, vast, al vieţii şi operei lui Pavel Chihaia, din care nu lipseşte activitatea de la „Europa liberă“, de la cercul literar munchenez „Apoziţia“, nu lipsesc revenirile în ţară după 1989, cu o prezenţă în mai toate publicaţiile. Opera propriu-zis literară nu a fost nici ea suspendată. Hotarul de nisip, romanul rămas oarecum în umbra Blocadei, ca şi nuvela Fuga în paradis, sunt scrieri complementare, decurgând dintr-o mare viziune epică. La 90 de ani, Pavel Chihaia ni se înfăţişează ca autor al unei întinse opere complexe, impresionând prin bogăţia de trăiri, de idei şi forme.