Mi-am luat ca subiect pentru rubrica din acest număr volumul masiv de convorbiri purtate de Andrei Grigor cu Eugen Simion, În ariergarda avangardei, publicat recent de „Curtea Veche“. Editura menţionează că este vorba de o ediţie nouă a acestei cărţi, sporită mult în proporţii, o ediţie a doua (din 2012) care aproape o dublează pe prima (din 2004). Cele două „cărţi vorbite” alcătuiesc acum una singură, un tom care impresionează prin dimensiuni şi prin bogăţia problematicii.

Aşadar o nouă „carte vorbită” , rodul transcrierii unor convorbiri care au avut loc între profesorul Eugen Simion şi fostul său student Andrei Grigor, acum şi el profesor de literatură la Universitatea „Dunărea de jos” din Galaţi. O carte de factură asemănătoare cu aceea pe care o întocmise, la începutul anilor ’90, Eugen Simion însuşi, plasat atunci în postura celui care întreabă. Cel care da răspunsuri era Petru Dumitriu, importantul prozator român postbelic redescoperit.

Ce vrea să însemne În ariergarda avangardei, un „titlu aşa de puţin comercial şi atât de livresc”, o formulare pe care Eugen Simion a întâlnit-o, cum ne şi spune, în eseurile lui Roland Barthes? Vrea să însemne, cum suntem avertizaţi, că „locul criticului de întâmpinare nu este în avangarda unei mişcări literare, ci cu doi-trei paşi în urma ei”. Aşadar, nu în primele rânduri, dar nici prea în spate, ci undeva în apropierea liniei de atac, „loc privilegiat” de unde să poată distinge bine ce se întâmplă în literatura la zi, spre a cântări repede şi în cunoştinţă de cauză.

În punctul de pornire al convorbirilor cu Eugen Simion se află deci critica şi, prin extindere, literatura, mişcarea literară de la noi şi din alte părţi, din trecut şi de azi. Dar nu doar atât. Convorbirile îşi lărgesc necontenit perspectiva, de la literatură la alte arte, la diferite concepte, la religios, la etic, la istoric, la politic, la social, la chestiunea generaţiilor, la felul în care au trăit românii în comunism, iar acum au parte de insalubrul, moralmente vorbind, „capitalism mahalagesc “. Mediile universitare, academice, scriitoriceşti, ale redacţiilor de gazete culturale, ale editurilor, atât de bine cunoscute de Eugen Simion din experienţa proprie, sunt evocate în aspectele lor diverse şi divergente, câteodată pitoreşti, deseori văzute critic, supuse examinării lucide (şi acide), cu ironie, dar şi cu simpatie, cu înţelegerea pe care i-o conferă faptul că a făcut parte din ele, că a fost, şi încă este, de acolo. Eu unul m-am văzut cu emoţie proiectat, citind cartea, în atmosfera lumii literare prin care şi eu am trecut, a redacţiilor din anii ’60-’70, a editurilor, a adunărilor de la Uniune. Confraţi şi prieteni de odinioară sunt portretizaţi memorabil de Eugen Simion, şi nu pentru prima oară. Marin Preda, Fănuş Neagu, Marin Sorescu, Valeriu Cristea, Lucian Raicu, Nichita Stănescu, prietenul ploieştean din adolescenţă, reînvie cu gesturile lor caracteristice, cu replici, cu deprinderi. La fel mi-i amintesc şi eu, la fel îi „văd” sau, în fine, acesta e sentimentul pe care îl am citind convorbirile de faţă.

În alt plan, Eugen Simion este pentru ceea ce el numeşte „toleranţa activă”, adică pentru acceptarea diversităţii de păreri şi înţelegerea calmă a poziţiei celorlalţi, respinsă, când este cazul, dar numai aducând argumente. Admite că şi alţii pot avea dreptate, dar pretinde ca şi ei să admită că el poate avea. E drept că uneori se crispează , îşi pierde seninătatea, să zicem, mai ales când vine vorba de revizuiri şi de situaţia câtorva mari scriitori postbelici supusă azi, cum i se pare, contestărilor injuste. Mă refer la Marin Preda, la Marin Sorescu, la Nichita Stănescu despre care Eugen Simion are sentimentul că sunt judecaţi nedrept. Eu nu văd totuşi motive mari de îngrijorare în legătură cu aceşti scriitori. Cu atâta sunt mai vii, cu cât sunt mai disputaţi. Uitarea ar fi mai rea.

Multe ar fi de spus despre evocările de lumi apuse din cartea aceasta de convorbiri, ale lumii părinţilor şi bunicilor, ale lumii ţărăneşti clasice expuse acum degradării şi pieirii, un proces care pare de neoprit. Paginile despre experienţe omeneşti decisive, cum a fost moartea bunicului chiar sub ochii de copil ai lui Eugen Simion, reflecţiile despre trecerea timpului şi a vieţii introduc nota dramatică într-o relatare despre sine în fond vitală, plină de forţă. O carte de mărturisiri pasionantă.