În casă de două zile, eu şi G., numai noi de Anul Nou, cum am fost şi de Crăciun. Amândoi o ţinem una şi bună, că e bine că n-am ieşit, că n-am plecat de acasă de cele două sărbători, că n-am umblat prin frig etc. Totuşi, ceva nu e în regulă, sigur nu e.

E ziua mea, împlinesc, neverosimil, 75 de ani. G. a ţinut să fiu sărbătorit. Peste o oră mergem alături, la restaurantul indian de pe Episcopul Radu, masă cu zece invitaţi plus noi doi. Asta e!

M-a sunat azi dimineaţă să mă felicite Mircea Iorgulescu, voce spartă, emisie dificilă. E fenomenală, totuşi, supravieţuirea cu o boală (adenocarcinom pulmonar) care pe oricine l-ar fi lichidat în cel mult patru luni, iar el i-a smuls doi ani. Se luptă mai departe. Speră ca în primăvară să vină la Bucureşti. Este extraordinar.

Ora 2 noaptea. Treaz după porţia de somn pe care mi-a îngăduit-o înghiţirea primei jumătăţi din pastila de stilnox. Voi lua şi cealaltă jumătate. Sunt crispat şi de faptul că miercuri, 23 martie, trebuie să merg la Brăila, să ţin o conferinţă la Muzeul oraşului despre Perpessicius. Am apucat să promit, dar ideea mergerii îmi produce nesomn. Orice plecare, orice ieşire din Bucureşti mă crispează. De la un timp.

Miercuri, 23, am fost la Brăila să vorbesc despre Perpessicius la Muzeul Oraşului, invitat încă de la începutul iernii. Am mers cu trenul, călătorie care o dublează în timp pe aceea pe care o făceam în tinereţe pe aceeaşi distanţă. Terasamentul uzat, neschimbat cu anii, nu suportă o viteză mai mare decât cea de melc. Situaţia e aceeaşi, după cum am aflat, şi pe alte rute, de fapt, pe oricare de la noi. Nu aş fi crezut, acum cincizeci de ani, că se va merge azi de la Bucureşti la Brăila în patru ore şi nu în două cum se întâmpla atunci. Eram student în capitală şi veneam mereu în oraşul natal la părinţi. Dincolo de asta, oraşul îmi pare şi el supus degradării, vechiul centru e lăsat în paragină, cu multe clădiri în prag de prăbuşire.

M-au aşteptat la gară cei care m-au invitat, dnii Zamfir Bălan şi Ionel Cristea, şefii Muzeului, precum şi bunul meu prieten Mihai Matetovici. M-au instalat la un mic hotel din strada Sebastian, care dă în Regala, după care am mers să mâncăm la restaurantul Bella Italia (!). M-am văzut plasat la o masă cu zeci de participanţi la sărbătorirea Uniunilor de Întreprinzători, ceva ce n-am prea înţeles ce e. Toată lumea poftitoare de ciorbă şi de ciolan afumat şi fasole, un drum pe care n-am putut să-i urmez, deşi mi-ar fi plăcut. Am făcut o impresie deplorabilă. M-am odihnit puţin la hotel, după care am arborat cravata şi m-am dus să-mi ţin conferinţa. Am vorbit fără prea multă sare şi piper despre marele critic, punctul meu tare fiind acela că le-am dăruit brăilenilor, pentru Muzeu, un bilet olograf al lui Perpessicius. Îl găsisem, pe când lucram la Gazeta literară, pe un birou　şi conţinea un mesaj către şefii revistei, în care criticul le cerea să nu-i publice un articol decât „tale-quale”. Altfel să nu-l publice. Seara am fost la Meluţu Matetovici pentru cină, apoi la hotel, unde am dormit intens datorită stilnoxului. Joi, Meluţu m-a luat de la hotel cu maşina lui pentru o plimbare prin Brăila. Am văzut mai întâi expoziţia de sculptură Nicăpetre, cu piese donate de artist oraşului de baştină. Expoziţia funcţionează într-o fostă reşedinţă a familiei Embirikos, admirabil renovată, un palat placat cu marmură albă, cum fusese iniţial. Săli mari, luminoase, în care sunt sculpturile, iar într-una din ele, în mijloc, urna cu cenuşa lui Nicăpetre, cum el a vrut. Impresionant.

Am fost apoi în Grădina Mare, apoi în strada Cetăţii, la capătul platoului dinspre Dunăre, unde e casa memorială Perpessicius. Ar fi locuit acolo în copilărie, tot ce se poate, dar eu ştiu altceva: e casa în care cîndva a locuit bunica mea dinspre tată („iaca”), iar mai târziu (mult mai târziu) familia prietenului meu Wili Ionescu. Oricum, casa memorială era închisă şi pe acolo nimeni, deci nevizitabilă. Am plecat prin strada Carantinei spre nordul oraşului, o zonă în care nu prea mai fusesem, nici eu nici Meluţu. Ca peste tot în Brăila veche, aşa-numitele case-vagon străjuite de curţi paralele. Ar fi cazul să luăm act, mi-a spus Meluţu, şi de agitaţia umană de tip nou. Am străbătut pentru asta oraşul în sens invers, spre sud, spre Lacul Sărat şi comuna Viziru. Blocuri şi gigantice complexe comerciale, cum am văzut şi la marginea Craiovei sau a Constanţei atrăgând, ca efect sigur, pierderea identităţii.