Zi de iarnă plină, străzile, probabil înzăpezite. Voi şti cum sunt când voi ieşi, după-amiază. M-am decis să merg la simpozionul „Marin Sorescu“ de la Teatrul Foarte Mic. Vor vorbi Fănuş Neagu, Dan Cristea, Virgil Ogăşanu. Bănuiesc că Fănuş va mitralia în dreapta şi-n stânga, având de lovit în cei care i-au făcut zile negre lui Sorescu şi lui însuşi după 1989. Sunt convins că nu va pierde prilejul. Să vedem.

Ieri, cutremur scurt. Eu nu prea l-am simţit, Geta, da. Apoi l-au anunţat la televizor, 5 grade şi ceva în Vrancea, 4 grade la Bucureşti. Tulburător e că ieri a fost 4 martie, ziua celui mare din 77. Un specialist a apărut la TV să ne „liniştească“: până în 2005 nu va fi un cutremur catastrofal, dar după 2005 cu siguranţă va fi, aşa spun calculele după statistici. Deci până în 2005 putem dormi liniştiţi.

Cald, primăvară cu totul, am scos în balcon leandrul pe care-l adăpostisem în casă în timpul aşa-zisei ierni. Căci iarnă nu prea a fost, slavă Domnului! Nu a fost decât în vreo două zile de la sfârşitul lui februarie, când a nins bogat mai ales în Ardeal, după care au urmat inundaţii.

Dar să las consideraţiile despre climă. Începusem articolul despre dicţionarul fabulos al lui Valeriu Cristea (al personajelor lui Creangă), când cineva de la o publicaţie a Radioului sună şi-mi cere să scriu ceva despre Constanţa Buzea care va fi sărbătorită pentru cei 60 de ani. Nu se putea să refuz şi am promis, dar e o angajare peste rând care mă întrerupe de la ce scriam atunci (despre Dicţionar). Acum scriu acel mic text despre Constanţa, şi văd că m-am împiedicat, ceva îmi lipseşte. Cafea mi-am făcut (decofeinizată!), am şi băut-o, dar ceva tot îmi lipseşte. Ce? Îmi lipseşte, culmea, o ţigară, iată că după nouă ani de când nu mai fumez simt asta (în momentul de criză în faţa hârtiei albe, ce e drept). E o dependenţă de care redevin conştient după atâta timp de abţinere. Nu voi fuma, bineînţeles, dar mă tulbură gândul că reflexul e încă viu, nu l-am nimicit.

Prima zi „oficială“ de primăvară, o primăvară care în fapt a sosit de mult. Mâine, şedinţă de Comitet director la Uniune, premergătoare vizitei de poimâine la Iliescu. E. Uricaru a avut ideea acestei întrevederi, o idee la care am aderat mai mulţi, el convingându-ne că numai acolo poate fi dezlegată situaţia gravă a Uniunii. Riscul cel mare e să pierdem principala sursă de finanţare: cazinoul. Acum mă gândesc însă că vizita nu e doar inutilă, ci şi contraproductivă. Iliescu va fi amabil, încântat că e contactat de scriitori după atâta respingere, dar nu se va angaja la nimic motivând că nu e căderea lui să se implice, nu-l lasă legea. Iar noi, cei care mergem, vom trece drept capitularzi în faţa puterii, „colabo“ etc. Vizita va fi speculată negativ de toţi cei interesaţi în compromiterea actualei conduceri a U. S. Voi merge, totuşi, pentru că i-am promis lui Uricaru, dar simt că e o mişcare proastă. Ce se mai poate face?

Florii, o vreme însorită. De Paşte se pare că vom merge la Cornu, dar am până atunci o săptămână încărcată de activităţi în Capitală. Luni, alegeri la secţia de critică, marţi, lansare de carte la U. S. şi întâlnirea de acolo cu Gabriela Melinescu. A venit, la rândul ei, să lanseze un autor suedez tradus în româneşte. Miercuri, recepţie la ambasada Suediei, tot cu prilejul vizitei Gabrielei. Acum am ceva de scris despre spectacolul cu Cadavrul viu de la Naţional. Nu pot începe, am ceva de spus despre spectacol, dar nu pot începe.

Paştele l-am petrecut la Cornu cu Fane şi Daniela, aşa cum plănuisem. Vreme închisă, brusc înrăutăţită, cu excepţia după-amiezei de ieri. Ne-a vizitat şi Aurora Cornu, prezentă în satul ei de baştină de la care şi-a luat şi numele literar. Şi-a construit acolo o casă minunată, zic eu şi G., dar pe care deja vrea s-o vândă. Între timp (de fapt înainte de a fi mers la Cornu), întîlnire cu Rodica Prato, pictoriţa, şi cu familia ei compusă din Roland, bărbatul ei franco-americano-român (urmaş al lui D. Caracostea), şi fiul lor Savinien, un tânăr cu aer profesoral (ochelari, distincţie) despre care am aflat cu uimire că are numai treisprezece ani. Le-am făcut să se întâlnească pentru câteva minute pe Rodica Prato şi Gabriela Melinescu, la Uniune, unde Gabriela participa la prezentarea acelui poet suedez. Revedere după 25 de ani, emoţionate amândouă, vechile prietene, una trăitoare acum în America, cealaltă în Suedia. După acest episod, am luat msa cu Rodica şi familia ei la „Carul cu bere“, unde nu mai călcasem din tinereţe.