Raicu

Dispariþia fizicã a unui  scriitor, oricât de bine cotat, în timpul vieþii, la bursa valorilor literare, atrage îndeobºte diminuarea interesului  pentru el. Existã, desigur, acel val de emoþie produs de tristul eveniment, existã acele panegirice, acele evocãri pioase, mai mult sau mai puþin convenþionale, cu ecouri care se pierd însã repede. Se instaleazã apoi tãcerea pentru nu ºtim câtã vreme. Tãcerea care omoarã deplin.

Lucrul acesta nu s-a întâmplat cu Lucian Raicu, stins din viaþã în noiembrie trecut. Putem spune cã moartea, dimpotrivã, l-a reimpus cu vigoare în conºtiinþa publicã pe marele critic ºi eseist, despre care nu prea se mai vorbea. În anii ultimi ai vieþii, tot mai bolnav, el nici nu mai scria, trimitea doar spre publicare  (de fapt apropiaþii sãi au fãcut-o) acele Scrisori din Paris compuse pentru Radio France International pe la mijlocul deceniului trecut. În rest, tãcere.                      

ªi iatã cã, în loc sã-i  pecetluiascã uitarea, ca în atâtea alte cazuri, moartea l-a readus în atenþie pe Lucian Raicu ºi nu doar pentru un moment. Apar în continuare despre el texte substanþiale de analizã, interpretãri atente ale scrierilor sale, cum ar fi cele ale lui Matei Cãlinescu, Gheorghe Grigurcu sau Daniel Cristea-Enache. Sunt mãrturii ale preocupãrii neconjuncturale pentru autorul marilor studii despre Gogol, Rebreanu, Sadoveanu, Tolstoi, Thomas Mann, al reflecþiilor despre spiritul creator, despre critica - formã de viaþã, despre practica scrisului ºi experienþa lecturii. Am dat peste multe referiri la Raicu în publicaþiile din ultimul timp ºi m-am bucurat sã constat cã nici tinerii nu-l ignorã.

În contextul acestei reactivãri a interesului pentru Lucian Raicu  îºi au poate rostul ºi însemnãrile de aici. Aparþin, oricum, unei persoane al cãrei drum literar s-a  intersectat cu al lui  Raicu, în împrejurãri dictate nu  numai de hazardul biografic. Am acþionat în acelaºi spirit, al respectului faþã de valori, când formam, împreunã cu alþii, echipa de critici a „Gazetei“ ºi apoi a „României literare“.

În tot ce a scris Lucian Raicu, chiar ºi în cronicile lui de întâmpinare, este de vãzut preocuparea pentru „omenescul global“, pentru acele elemente, pentru acele semnificaþii ale operei literare care dau seama de „umana condiþie“. Criticul va cãuta mereu ceva ce este dincolo de literaturã, dar la care  numai prin literaturã se poate ajunge. De aici ºi întâietatea  pe care o acordã Raicu literaturii, în acþiunea de explorare a omenescului, a „umanei condiþii“, în raport cu filosofia, plasându-se, în aceastã privinþã, la opusul concepþiei lui Noica, pentru care filosofia sta cel mai sus. Am mai dat din Raicu citatul acesta provocant, nespus de îndrãzneþ: „Kant defineºte sublimul, mai limpede nu se poate, mai departe nu se poate trece în materie de generalizãri conceptuale; câteva pagini din Tolstoi, Dostoievski, Balzac îl definesc ºi mai bine, în ele rãmâne ceva indestructibil, fãrã pereche, fãrã moarte, întrecând în valoare (pentru cã întrec în „realitate“) filosofia de performanþã“.

Mobilizat, înainte de orice, de þelul surprinderii „omenescului fundamental“, Raicu va respinge limbajul rutinier, tehnicizat al criticii, cu ale sale „modalitãþi“, „procedee“, „cauzalitãþi“ º.c.l. , care usucã ºi sterilizeazã, împiedicând cercetarea criticã sã atingã profunzimile operei, acolo unde are de întâlnit „umana condiþie“. Nu va putea nici Raicu  sã se lipseascã peste tot de limbajul tehnicizat, dar când i se întâmplã ºi lui sã pãcãtuiascã îndatã se cãieºte, autopersiflându-se.

Autorii contemporani pe care Raicu i-a preþuit cel mai mult - printre ei: Marin Preda, Teodor Mazilu, Nicolae Labiº, desigur, Nichita Stãnescu, N. Breban, Florin Mugur, Norman Manea, Sorin Titel -  îi prilejuiau  explorãri ale omenescului ºi reconstituiri de lumi în care avea sentimentul cã se regãseºte. La fel i s-a  întâmplat cu Eugen Ionescu, redescoperit în anii târzii ca scriitor în a cãrui lume se  recunoaºte la fiecare pas. Va exclama  parafrazându-l pe Marx  (care-l parafrazase pe Terenþiu): „nimic din ceea ce este ionescian nu-mi este strãin“. 

Lucian Raicu, un critic, un eseist, un scriitor de puternicã originalitate, atât de puternicã încât nu i-a îngãduit sã creeze o ºcoalã, în sensul obiºnuit al noþiunii. Nu poate fi imitat ºi nici „continuat“. E unic. Drept model poate sã treacã în sensul înalt moral, ca desãvârºit „profesionist al pasiunii literare“, cum admitea, zâmbind, sã i se spunã.