Azi convorbire cu Ţoiu, m-a sunat să mă felicite pentru ceea ce socoteşte că sunt succesele mele din ultimul timp. Se referă la un premiu „Opera omnia” pe care l-am primit nu demult, pe neaşteptate. Eu de alte succese nu mai ştiu. El foloseşte totuşi pluralul, vorbeşte de „succese”. Care-or fi ? Oricum, nimic (prea) rău nu mi s-a întâmplat, n-am de ce să mă plâng. În comparaţie, mai ales, cu ce i s-a întâmplat lui. Are 85 de ani, împliniţi în iulie, şi în vară l-a lovit al doilea sau al treilea atac cerebral. Vorbeşte acum cu împiedicări, dar mintea îi e întreagă. Cred că e printre cei mai bătrâni scriitori ai noştri, dacă nu cel mai bătrân. Ba nu, cel mai bătrân e Şora, la cei 95 de ani, dar Şora pare să alerge în altă cursă, ca să zic aşa. E neschimbat cu tot puhoiul de ani. M-am întâlnit cu el zilele trecute, pe Academiei. Ieşise, mi-a spus, după nişte cumpărături. Era însoţit, într-adevăr, dar într-un fel care nu da sentimentul că e ajutat de fiinţa care-l însoţea. Era însoţit, atât.

În ce mă priveşte, aş fi vrut să nu mă lovească atât de repede („atât de repede”, la 75 de ani!) necazurile deteriorării fizice. Aş fi acceptat cu înţelegere diminuarea forţelor, a energiei vitale, dar au apărut dureri (de pildă, în braţul drept). Nu prea mă văd scăpat de ele. D. Cr. E., tânărul critic, întors după mai multe luni petrecute în Franţa (o bursă de studii) îmi flutură perspectiva unui meci de ping-pong la noua lui locuinţă. A instalat o masă de joc. Anii trecuţi jucasem la Neptun, putem relua confruntarea. Ping-pongul e pasiunea mea veche, dar cum să mai joc, cum să ţin paleta în mână? Îi spun lui Daniel că ar trebui să mă recalific, să învăţ să joc cu mâna stângă, care încă nu mă doare. Mă tem însă că recalificarea va dura mult.

Incursiune pe negândite în strada Naipu, pe urmele celor care fusesem acum cincizeci de ani. G. a avut ideea. Până în Piaţa Rahovei am mers pe un traseu cu totul altul decât cel de odinioară, cu un autobuz care ocoleşte mult prin Ferentari, trece de spitalul Panduri şi ne scoate într-un cartier impersonalizat, cu blocuri ceauşiste cu patru etaje. De fapt, nu chiar impersonalizat pentru că blocurile sunt aduse de locatarii romi în forme greu de imaginat, cu uşi şi geamuri sparte, absolut toate. Am dibuit, trecând de ele, strada Pucheni, acum asfaltată. Ne-am dat seama că despre ea este vorba după inscripţia de pe faţada unei clădiri: Ciuperca. Deci, încă exista Ciuperca, locanta atât de dragă lui Nichita şi lui Velea pe când locuiau şi ei în Naipu. Funcţiona cârciuma şi acum. Aici era popasul de neevitat al celor doi. La dus în oraş şi la întoarcerea acasă se opreau neapărat la Ciupercă, pentru una sau două „tării”. Din strada Pucheni am ajuns, în fine, în strada Naipu, şi ea asfaltată, cum în vremea noastră nu fusese. La numărul 20, poarta închisă (încuiată), am bătut nestârnind decât reacţia unei echipe numeroase de căţei de diverse generaţii. Ne-au lătrat furibund. Am bătut în poartă sperând să iasă cineva, să ne primească pentru câteva minute în curtea „noastră” de acum jumătate de veac. Nu ieşi nimeni de acolo. Ieşi în schimb o vecină care ne spuse că cei pe care îi căutam erau plecaţi, vor veni târziu sau mâine. Ne-am zis atunci că măcar s-o întâlnim pe Jeni Bold, fosta noastră colegă de facultate care locuia, ştiam, câteva case mai încolo. Ea de altfel ne găsise, pe vremuri, locuinţa de la numărul 20. Pe ea am găsit-o, pe ea şi pe sora ei, două bătrânele grozav de surprinse de apariţia noastră acolo, cu totul neaşteptată. Nu le venea să creadă că suntem noi şi nici nouă, de fapt, că sunt ele. Am stat cam o oră, am vorbit de unii şi de alţii, am schimbat telefoane. Am plecat şi Jeni ne-a condus până la intersecţia cu Pucheni. Am trecut din nou prin faţa Ciupercii, găsind apoi un tramvai care ne-a scos în Piaţa Unirii. Toată seara apoi, acasă, bântuiţi de melancolie.