Telefon adineauri (ora 9 şi jumătate, seara) de la Maya, care ne face reproşuri: - Sunteţi singurii prieteni care nu m-aţi felicitat de Sfânta Maria Mică, nu mi-aţi urat La Mulţi Ani. - Dar ţi-am urat de Sfânta Maria Mare (15 august) şi n-am vrut să ne repetăm. Se răsfaţă: - Totuşi, totuşi, nu-mi strica să-mi mai uraţi o dată. I-am mai urat o dată şi ne-am „împăcat”, am sporovăit apoi despre boli, desigur, şi despre trecut, despre episodul ei cu Milo de care ea a adus vorba. Se iubiseră în tinereţe. Mi-am amintit cu plăcere de Milo Petroveanu, unul din şefii mei de la Gazetă, un om delicat, riguros cu scrisul, evreu sefard.

9 septembrie

Văd că jurnalul acesta a devenit un jurnal de noapte, al porţiunilor din noapte în care nu dorm. Dincolo de insomnii con-stat însă că, în general, mi-e mai bine acum decât atunci când lucram, cînd aveam slujbă. Mi-ar fi şi mai bine dacă aş evita orice implicare în activităţi publice, orice „socializare”, spre a vorbi ca azi (participare la consilii, simpozioane, lansări de cărţi etc.). Retragerea din toate îmi va îngădui să-i recitesc, de la un cap la altul, măcar pe câţiva dintre cei mai iubiţi scriitori. Acum recitesc Camus, tot, şi Carnetele.

Pe de altă parte, regret unele piederi survenite în vremea din urmă. N-am fost la Bran, n-am fost la Neptun, ca altădată, vara. Ce aştept? Toamna, cu ploile, cu zloata? Iarna, cu gerul? Ce aştept? Mai bine las jurnalul în pace, nescris.

10 septembrie

Am vorbit cu văru-meu, Marius Teodorescu, care m-a sunat din Brăila.Va veni peste două săptămâni în Bucureşti cu treburi. Îmi spune, printre altele, că la Brăila „etnia” a şterpelit plăcuţele din bronz de pe soclul statuii Împăratului Traian. Pe una din ele scria, îmi amintesc, „Românii recunoscători”. Bravo nouă!

16 septembrie

Ora 1, nu dorm. Devin însă repetitiv consemnând la nesfârşit insomniile. Uşoară durere a braţului drept, suportabilă dar mereu prezentă, efectul spondilozei cervicale. E definitiv instalată, îmi spune G., definitiv, să mă împac cu această situaţie, e singura soluţie pentru a trăi. Are dreptate. Am scris un comentariu chinuit la o carte despre M.H. S., o carte bună care a apărut, din păcate, la puţină vreme după ce el a murit. S-ar fi bucurat să o vadă, sunt sigur.

20 septembrie

Aseară, pe la ora 10, telefon de la Irina, care mă anunţă că a murit B. Elvin. La prânz aflasem că a murit Jonny Răducanu, cântăreţul de jazz. Amândoi doar cu câţiva ani mai mulţi decât am eu. E cât se poate de normal, îmi spune G., sunt oameni care au murit la vârsta la care se moare, trecuţi, adică, de 75. Aşa e, dar...

22 septembrie

Ieri, zi destul de plină. Pe la prînz m-am îmbarcat în metrou, apoi într-un tramvai la fel de încărcat ca pe vremea lui Ceauşescu, să ajung la cimitirul evreiesc unde a fost înmormântat Elvin. Ceremonie simplă, redusă la câteva cuvântări scurte ale unor confraţi, câteva cuvinte, apoi, rostite de rabin, şi gata. Cel care pleacă dintre noi, la despărţire nu mai poate fi văzut, sicriul e acoperit, cum cere ritualul.

La întoarcere N. M. ne-a introdus, pe mine şi pe Horea, într-un microbuz care ne-a transportat până în Piaţa Romană, şi de acolo am mers pe jos până la sediul revistelor unde se află şi casieria U. S. Aveam de încasat de acolo binecuvântata „indemnizaţie”. De acolo înapoi, în Moşilor, cu 133, şi el supraîncărcat. După-amiază am isprăvit lectura eseurilor lui Camus. Urmează Carnetele şi romanul neterminat, găsit la el când s-a petrecut accidentul.

25 septembrie

Cad fizic, cu toate urmările asupra psihicului. Regret vara pierdută, furată din pricina internării, a celor două săptămâni constrâns să le „petrec” în spital. Experienţa cu analiza în care am fost introdus, pentru un sfert de oră, într-un tub huruitor, mă urmăreşte şi azi. Dar să uit toate astea.

Serile mă plimb o jumătate de oră pe Moşilor, alternând traseul Eminescu-Obor cu traseul Eminescu-Bulevardul Elisabeta, la ducere pe un trotuar, la întoarcere pe celălalt. Cea mai mare plăcere: să mă întâlnesc cu căţei, şi ei la plimbare, trăgându-şi stăpânii care se ţin de curelele întinse. Cupluri care mă amuză. Altceva: fete pe role, experte în alunecările lor şerpuitoare, vin din spate sau din faţă, creându-ţi emoţia că te-ar putea lovi. Nu s-a întâmplat, dar s-ar putea să se întâmple. Ar trebui totuşi să-mi diversific traseele promenadelor serale, să ies, cum s-ar zice, din perimetru. Sunt explorabile în jur atâtea străduţe vechi bucureştene pline de farmec. O voi face, voi părăsi, pentru o vreme, itinerarele stereotipe.