Contemporana Vera Pavlova s-a născut la Moscova în 1963, într-un an devenit simbolic pentru experimentalismul şi avangarda europeană, a absolvit Colegiul „Şnitke” şi Academia de Muzică „Gnesin”, specialitatea Istoria muzicii, pregătindu-se pentru o carieră de compozitor, după spusele din prefaţă ale traducătorului. A avut varii proiecte în lumea muzicală, iar în versurile din volumul Linia de ruptură există câmpuri semantice în interiorul cărora nu numai că se coagulează un imaginar specific celei mai pure dintre arte, ci este declanşată şi o meditaţie asupra visceralului străbătut, încărcat şi sublimat de voce şi muzică: „Nimic, în afară de voce, care –/ trupul sufletului e./ Ea vieţuieşte între coaste/ din această fundătură rămuroasă erupând sub cupola cerului gurii, craniului, cerului/ evitând muşchiul râsului şi muşchiul pâinii/ muşchiul contractant al aparatului bucal…” („La voix”).

Trupul trece adesea ca o simplă cutie acustică în care ia naştere sunetul, care poate sau nu să fie cuvânt, articularea vine oricum odată cu vocea. Această geneză a vocii refuză, din fericire, orice avânt juvenil metafizic. Relaxarea discursului, prin secvenţe în care umorul nu are nevoie nici de premeditări ironice, şi siguranţa narativităţii îi dau acestei poezii naturaleţe şi supleţe. Numai forţând într-un sens sau altul interpretarea i se pot găsi Verei Pavlova corespondenţe în literatura română, însă este mult mai reconfortant şi indicat să fie citită pentru prospeţimea discursului său, care seamănă adesea cu un animal sălbatic hăituit, prins şi legat lângă unul domestic, pentru a putea fi cu adevărat perceput. Aş fi tentat să-i atribui, în sensul cel mai ofertant, atributul postmodernităţii, dar există o nostalgie a limbajului pur atins prin înălţimile notelor şi tonurilor, dar nu ca la simbolişti, ci visceral-descriptiv, trecut prin fenomenologia percepţiei. Umorile, sevele umane şi cântecul au, pare-se, acelaşi curs, susţinut de ritmurile esenţiale ale respiraţiei: „O, zonă eterogenă, interzisă pentru critică/ sutien (circumferinţa 72, mărimea trei)/ cu sine acoperind ambrazura/ singurătăţii tale/ o minune a meşteriei baroco în relief potolit/ tablou vivant al respiraţiei şi sincopelor/ de respiraţie, când/ tu cânţi cu mine/ dintr-o/ singură atingere/ o, sain, o, mamelle, o, tetin…/ Deocamdată mai suflu, sufletul nu va uita venirea laptelui./ Laptele vine de la subsuori parcă/ dând buzna, parcă dând cu piciorul în uşă/ şi, speriat, pieptul nu respiră/ şi umerii dansează cuvântul of./ Întunecată este calea râurilor de lapte freatice./ O tângă a picturilor iconice –/ inundaţie lângă inimă!... Din nou/ este împins în afară dopuşorul mamelei” („Le sain”).

Există la această poetă o anatomie esenţializată de puterea ei de a se transcende prin muzică, prin laptele matern, prin zonele erogene sau prin acea simbioză dintre trup şi suflet care produce schimburi şi schimbări prinse pe vârfurile unui limbaj care nu-şi ocoleşte zonele marginale. Fiziologia acestei poezii ia, de cele mai multe ori, expresia feţei poetei de pe prima copertă, expresie în care frumuseţea şi spaima melancolică surprind feminitatea într-una dintre stările sale cele mai pure. Editura „Next Page” a ales, cu siguranţă, să înceapă inspirat.