Postmodernismul românesc, atât cât a fost şi cât mai este, cu prea puţină sau prea multă postmodernitate, este astăzi subminat prin practicarea unui soi de „exclusivism” care „validează” cu precădere, declarativ şi nu hermeneutic, acele coduri literare care şi-au împroprietărit imperativul „autenticismului”. Pare să nu mai fie loc de policentrismul, pluralitatea şi „ecumenismul poetic” pe care critica le invoca, mai ales în primul deceniu postcomunist, drept argumente pentru regândirea şi reconstruirea ideii de canon literar şi pentru configurarea „listelor” şi „scenariilor” literare deschise. Sigur, „módele” sunt efemere, însă este interesant fenomenul acesta prin care discursurile poetice ale unor Marian Drăghici sau Gabriel Chifu sunt ignorate sau contestate (fără nici un argument critic din câte am văzut până în acest moment) de o parte a breslei scriitoriceşti contemporane. Termenul de breaslă este, date fiind diferenţele de competenţă culturală (literară) dintre membrii diferitelor facţiuni, mai potrivit decât cel de comunitate – folosit, bunăoară, de Kuhn pentru circuitul ideilor şi teoriilor în interiorul colectivelor oamenilor de ştiinţă, dar bun de colportat, uneori, şi în cazul literaturii. Este normal să existe preferinţe şi recuperări selective, dar este neigienic să mai există contestări fără temeiuri hermeneutice şi critice în genere.

Alegându-şi drept criteriu momentul debutului, fapt pe care îl recomandă şi Mircea Martin, în teoretizările sale din anii ’70 ce vizează ideea de „generaţie literară”, pentru integrarea istorică a unui scriitor, Răzvan Voncu evidenţiază trăsăturile comune pe care poezia lui Gabriel Chifu le are cu cea a congenerilor săi din deceniul de tranziţie dintre şaizecism şi optzecism. În această ordine de idei, Răzvan Voncu, din calitatea de postfaţator al antologiei de poezie ploaia trivalentă, afirmă: „Chiar dacă unele dintre faţetele profilului său liric coincid, am văzut, cu cele ale generaţiei optzeci, arhitectura discursului său este structural diferită. Poezia sa este, prin urmare, una dintre acele câteva experienţe care ne îndreptăţesc să afirmăm că nu numai optzeciştii au contribuit la configurarea actualului cod literar”. Însă această contribuţie se pare că n-a fost suficient discutată, mai ales pentru cei care o refuză sau pur şi simplu n-o conştientizează, dat fiind că văd prea puţin dincolo de formulele lor încropite din reminiscenţe cvasi-avangardiste şi cvasi-expresioniste.

Gabriel Chifu este un poet vizionar, de unde şi ecourile neoromantice, misticismul căutat dintr-o realitate care-i permite întrezărirea ideilor (în sens platonician) şi deschiderea sa spre transcendental. Este curios faptul că n-a beneficiat încă, din câte ştim, de o lectură în această cheie. Pe de altă parte, în poezia sa, trăirile şi elementele de factură psihologică devin „probleme de structurare artistică” (E. Negrici), evitând capcanele confesionale, autobiografismul minor sau afişarea impudică a viscerelor: „havel havalim hakot havel…/ în după-amiaza aceea,/ la Dubrovnik,/ cuvintele acestea formau o propoziţie complet falsă. (şi rar, rar de tot – ştim/ prea bine – i se întâmplă aceste-i propoziţii/ să se înece-n ridicol)./ fiindcă în după-amiaza aceea/ am fost fericit./ habar n-am ce naiba/ înseamnă fericirea, dar sigur/ atunci am fost fericit/ …/ în clipele acelea sigur anatomia mea comună/ era dublată de altă anatomie invizibilă, poetică/ şi ea funcţiona acum (o, doar atunci!) din plin,/ exercitându-şi subtila putere,/ umplând cu miere/ fagurii din adânc” (fagurii din adânc). Martor al acestor dedublări, preluate asupra sa de un eu care-i scapă adesea de sub supraveghere, poetul se şi încrede în şi se şi teme de vizionarismul său, dar mai ales se teme, am zice. Lucid şi laborios, poetul transformă această spaimă în tensiune poetică pură, tăioasă, magmatică şi fertilă, chiar şi sub apăsarea fatalităţii şi a neîncrederii în inspiraţie: „în oraşul meu nimeni n-a înviat niciodată./ nu ştim toţi decât să murim.// infinitul n-a intrat în vieţile noastre/ precum vântul într-o casă cu geamuri deschise.// (…) zeul n-a curs, aur topit,/ prin cuvintele noastre.” (în oraşul nostru nimeni n-a înviat niciodată).

Gabriel Chifu este un vizionar neomodernist, care, din grija pentru stăpânirea, umanizarea şi rostirea viziunii, accesează structuri imaginare arhetipale, unde nu are parte de tihnă şi nu este menajat, unde caută, asumându-şi riscuri existenţiale majore, puterea elementelor: „ai gura plină de pământ. şi/ stomacul. şi plămânii. nu te întrebi cum/ a ajuns şi creşte aiurea-n tine/ pământul acesta care te trage tiranic/ într-un loc anume. arde de nerăbdare să-l întâlnească/ pe celălalt geamănul său pământul din groapă…” (tămâioara). Astfel a ajuns poetul să scrie şi un mic manifest despre poezia heracleitică, în care-şi declară deschiderea sintetizatoare spre o tradiţie care-i include pe T.S. Eliot, Urmuz, Arghezi, Rilke sau Michaux. Se află şi în acest text „theoretic” (vorba lui Naum) câteva chei de lectură deloc de neglijat, mai ales că este declarată ruperea peceţilor de la marginea modernismului, că se pregăteşte lucrul cu antagonismele apărute în urma (re)cunoaşterii a două nivele de realitate, cel al cotidianului şi cel al ideilor.

Vizionarismul izolează, rătăceşte eul în realităţile suspendate ale vieţuirii, nu în spaţii onirice de necontrolat sau în cele ale reveriilor alienante, ci în spaţii descoperite sau construite în chip poetic. Gabriel Chifu alege această cale fără să devină tranzitiv, aşa cum o făcuseră optzeciştii, foloseşte, însă, narativitatea de factură optzecistă pentru a instrumenta cu naturaleţe şi simplitate („vorbeşte limpede şi vei fi mâine stăpânul lumii” – scria Mazilescu undeva, al propriei lumi poetice) scindarea şi dedublarea fiinţei şi a lumii: „petrecusem atâta timp în cârciuma aia [primul vers e şi titlul poemului]/ încât târziu când cel din dreapta mea mi-a cerut răstit/ ia-ţi casa în spinare şi du-te!,/ eu chiar aşa am făcut,/ parcă mi-ar fi cerut cel mai firesc lucru de pe lume,/ cum ar fi să-i dau un foc, de exemplu.// am ridicat casa pe umeri/ şi am plecat prin noaptea necurmată/ fără să întorc privirea.// iar când mi s-a făcut somn/ am lăsat casa jos şi am intrat în ea/ să dorm.// dar nu ştiu cum s-a întâmplat că/ n-am avut loc în pat,/ picioarele îmi ieşeau pe fereastră,/ iar inima şi mintea îmi rămăseseră pe undeva, pe-afară,/ ca să nu mai spun că nimerisem cu anumite părţi din mine/ în cu totul alt an şi chiar/ în cu totul alt secol decât la plecare.// vai, vai, lucrurile se stricaseră rău de tot/ şi nu le mai puteam ţine în frâu.// nu-mi găsisem odihna acolo, n-aveam cum,/ am vrut să mă înapoiez în ţinutul de unde venisem”.

Aşadar, îngrijirea (în sens heideggerian aş zice) de eurile care au capacitatea şi funcţia captărilor şi capturilor vizionare, căci există un întreg spectacol al scindării eurilor în ploaia trivalentă, este una dintre dimensiunile fundamentale care ar trebui să-l preocupe pe hermeneut. De altfel, există patru poeme în volum care se numesc o viziune, scrise în patru registre poetice diferite; le analizăm în ordinea în care apar în antologie. Primul are la bază o experienţă mistică în descendenţă voiculesciană: „aseară (stăteam pe terasă),/ Dumnezeu a fost aici./ a venit ca adiere amestecată/ în adiere obişnuită./ a umplut spaţiul./ toţi, şi buni şi răi, ne-am mişcat prin el/ …/ aseară, fără să simţim, el/ ne-a ajuns în creiere,/ ne-a ajuns în inimi,/ le-a cercetat, le-a măsurat./ era ca un coşar venit să desfunde/ hornurile orăşelului/…”, pentru ca spre final să-şi regizeze şi ieşirea din această stare de graţie care-i dă eului o condiţie nouă, „după ce a plecat,/ eu care mi-am vândut bicicleta,/ am mers pe bicicletă,/ am străbătut străzi noi, necunoscute/ şi când străzile s-au terminat/ încă am continuat să rulez,/ până foarte departe./ până foarte departe.”. Ce-a de-a doua este de factură suprarealistă, proaspătă şi tonică: „era toamnă. elefanţii cărau târând pe câmpul pustiu/ cadavrul unui vis enorm/ care semăna izbitor cu un cer adormit./ am oftat. atunci ai coborât din oglindă/ şi ai intrat în creierul meu. cu şurubelniţa ta/ stelată mi-ai deşurubat una câte una/ toate emoţiile. le-ai mototolit plictisit”. Ce-a de-a treia surprinde vârstele omului, amintind de poemul Trei feţe al lui Blaga sau de Către pace a lui Nichita Stănescu (din volumul Sensul iubirii). Cea de-a patra este tot de factură mistică, însă într-o formulă romantică. Această stăpânire a limbajelor poetice dau seama de raportarea lui Gabriel Chifu la tradiţie, de simbioza dintre poezia trăită şi cea de laborator, livrescă. Neomodernismul lui Gabriel Chifu îşi are locul în postmodernismul românesc, atât cât va mai fi, apoi îşi va găsi locul în următorul „curent”, care nu va mai putea fi decât tot unul ecumenic.

Mă tem pentru „autenticiştii” de azi, prea vag-psihologizanţi pentru gusturile de „mâine” – iar acesta este un pariu de istorie literară, că „hermeneutica ar putea deveni singura justificare valabilă a istoriei” (M. Eliade). Numai o poezie ce se prelungeşte şi se redescoperă în discursurile hermeneutice care se aşază peste ea (acolo unde găseşte structurile necesare pentru structurări) va rezista şi se va reinventa în lectură. Gabriel Chifu scrie o astfel de poezie, iar antologia ploaia trivalentă stă mărturie pentru asta.