Atunci când poezia îşi deschide spaţiile şi îşi construieşte realitatea în urma războiului, ea continuă, de fapt, luptele separatiste, cel puţin astfel se întâmplă în cel mai recent volum de versuri al Mirunei Vlada, Bosnia. Partaj. Încă de la finele primei lecturi ai sentimentul că autoarea a scris două volume de versuri şi le-a sudat sub aceleaşi coperte, cartea fiind structurată, de altfel, în două părţi: BOSNIA BIN ICH. Patria mea mâncată de molii şi PARTAJ, MON AMOUR. Sudura nu este dintre cele mai potrivite, cele două cicluri fiind din metale diferite; dar poate că alăturarea este o metonimie pentru legătura dintre Bosnia şi Herţegovina. Cert este că, printr-un gest de curaj cum n-au fost prea dese în ultimele decade pe la noi, Miruna Vlada deschide un spaţiu cu totul şi cu totul nou în poezia noastră, un spaţiu alunecos, un fost câmp de luptă, un teatru al războiului, cu pământul brăzdat de armament greu, de suferinţă, de experienţe extreme, de o melancolie provenită din epuizarea disperării. Nu acoperirea geografică a numelui primează în rostirea Bosniei, ci acoperirea sa simbolică, fiindcă „bosnia e cea mai/ bună dintre lumile imposibile”.

Miruna Vlada a studiat ştiinţele politice la SNSPA Bucureşti, iar din 2013 este doctor în relaţii internaţionale cu o cercetare despre europenizarea Bosniei-Herţegovina, ni se spune în prezentarea autoarei, ceea ce ne duce cu gândul că poeta a privit în interiorul acestui spaţiu şi cu ochiul omului de ştiinţă sau, cel puţin, al observatorului care-şi supraveghează obiectul de cercetare. Însă a ajuns repede să-i audă vocea şi să-i înţeleagă limbajul. Acest lucru se resimte în fluiditatea discursului poetic. De altfel, multe dintre textele primului ciclu, mult mai reuşit decât cel de-al doilea, au caracterul unor înregistrări, fiind relatate de voci feminine trăitoare ale războiului.

Războiul, cu ororile şi tragediile sale, obligă la o resemantizare totală, dar nu numai a spaţiului fizic, ci şi al celui interior, al culturii, al mitului şi ritului. Miruna Vlada surprinde această transformare cu o luciditate din care-şi hrăneşte autenticismul. Războiul a devenit în Bosnia, pare-se, un mod de viaţă, iar finalul său îi aruncă pe locuitori într-o stare de mirare, de surprindere: „stoarcem tot ce putem din dezastrele noastre./ voi ne permiteţi şi ne mângâiaţi pe cap / noi stoarcem şi stoarcem de douzeci de ani/ de două sute de ani/ suntem un fel de muzeu în aer liber/ un muzeu al dezastrelor/ voi sunteţi ghizii/ ne arătaţi dezastrele noastre pe hartă/ şi apoi ne aplaudăm/ dar tot nu reuşim să ne mângâiem pe cap unii pe alţii/ şi nimeni nu mai ştie unde a început şi unde s-a sfârşit/ filmul ăsta cu vampiri/ într-o Europă cu unghiile frumos tăiate/ noi suntem bucata aia care îşi/ roade unghiile până la sânge/ care îşi roade graniţele până la sânge/ după naţionalism nu ne mai rămân decât cimitirele/ unde stăm unii peste alţii”(suntem nişte vampiri.).

Partajul devine o problemă atât istorică şi socială, cât şi existenţială, este o stare de spirit. Există un partaj teritorial şi unul psihic, sentimental chiar, reprezentând înstrăinarea acelor locuri, lucruri şi stări altădată comune, alteritatea, ruperea comuniunii, fie la nivelul întregii comunităţi, fie la nivel personal. În primul ciclu, cele două planuri se întrepătrund subtil, dedublarea este realizată magistral, principalul procedeu fiind cel al metonimiei, condus cu inspiraţie şi dexteritate. Există o Bosnie interioară şi una exterioară, o Bosnie care creşte şi în intruşi, care se lasă absorbită. Partajul împinge la stări duale, la relativism, fiind „numărătoarea inversă”, iar în urma sa „totul rămâne ca un joc ieftin de limbaj şi de inerţie”. Când poezia se lasă prinsă în partaj, când este o consecinţă a sa sau când arbitrează partajul, inevitabilele inserţii metatextuale capătă dimensiuni ideologice: „să iubeşti balcanii e o dependenţă. însemnă că ai probleme cu stima de sine, mi-a spus// aici e miezul postmodernităţii/ aici e relativismul în stare pură/ când totul e multiperspectival/ totul ucide”.

Poeta îşi apropie realitatea balcanică prin bocet, prin cufundarea într-o stare consvulsivă pe care nu numai că n-o respinge, dar o şi trăieşte cu toată fiinţa şi toate riscurile alterităţii: „eu n-am venit aici să caut ceva anume/ am venit aici angajată ca bocitoare// noi suntem acum doar o poveste pe care am acoperit-o cu piele// «you rearranged all my molecules»// absenţa ta spune totul despre tine./ te desface în inima mea ca pe masa de operaţie. Eşti mai aici fiind mai acolo/ «neputinţa e începutul culorii roşu»/ – ca să boceşti nu ai nevoie de coerenţă. doar de cruzime.” (Bocitoare). Miruna Vlada are suficientă cruzime pentru a asculta bocetul Bosniei, iar unul dintre cele mai impresionante este cel al Ninei: „Eu am moştenit doar/ rochia de mireasă/ roasă de molii/ a mamei./ Eu am tricotat / rochia de mireasă/ roasă de mine a mamei./ Era o zi de primăvară/ ca ziua aia de iarnă/ când în inima ei de fată/ au intrat moliile în şuvoaie/ din stomac până în ochi./ Uitase toate ferestrele deschise./ Aşteptase prea mult./ Nici nu apucase să alăpteze./ Nici nu îmi mişcasem picioruşele./ Cocoşul cântase de trei ori./ Şi moliile s-au aşezat/ în cearşafuri./ Şi sângele a ţâşnit/ ca dintr-un robinet minuscul/ direct din aortă./ Şi atunci glasul ei mi-a colorat buzele.// Dar în lichidul amniotic nu se simt/ cutremurele./ Doar o trepidaţie uşoară/ ca un sărut grăbit,/ sau ca plânsul înfundat,/ după un sărut grăbit./ Şi moliile s-au apropiat de buricul ei./ şi se uitau ca prin microscop./ Căutau rochia ei de mireasă, trupul meu./ Dar mănuşile albe de dantelă/ fuseseră demult aruncate sub pat.// Moliile înghiţiseră deja perdelele/ şi cearşafurile./ Ce să mai ascunzi/ când obiectele de mobilier sunt organele tale interne/ când dragostea e cordonul ombilical ce ţi se încolăceşte în jurul gâtului/ şi îţi ia răsuflarea./ Cearşafurile rămân intacte,/ ele sunt toate rochiile/ de mireasă nefolosite.// (…)/ Moliile nu cred în lacrimi./ Dar, mamă, orice cuvânt care trece prin tine/ e un cuvânt pentru mine”. În acest poem este instrumentat, pe note din ce în ce mai înalte şi mai grave, un bocet izbucnit direct din viscere. Moliile, atât de prezente în acest volum, toacă nu numai materialul imaculat al unui trecut primordial, ci şi orice urmă de speranţă. Cu toate acestea, nu răzbate nicio urmă de miros de naftalină din această poezie proaspătă ca sângele, pentru că „a locui aici e ca/ a linge miere de pe un cuţit”.

Miruna Vlada recurge şi la artificii de limbaj adiacente pentru a sporii efectele autenticiste, artificii cum sunt citatele din scriitori bosniaci – care de cele mai multe ori sunt de efect –, însă nu acelaşi lucru îl putem spune despre cele în limba engleză, despre citatele din Codul familiei sau din varii personaje reale, cum este Mihaela Bilic – medic nutriţionist. Astfel de inserţii nu au întotdeauna acea expresivitate involuntară pe care, probabil, mizează poeta.

Una peste alta, experimentul Mirunei Vlada, inovativ în toată puterea cuvântului, este unul foarte reuşit. Acest volum este şi un exerciţiu imagologic, în care realitatea este reconstruită poetic din aproape în aproape din „mărturiile” femeilor bosniace, ascultate şi transcrise dintr-o stare de empatie creatoare inspirată. Metabolizarea acestui spaţiu nou, în parte exotic în postmodernismul său, relevă o forţă de cartografiere a realului, până acum neştiută în poezia noastră.