Citită empatic şi trecută prin vămile biografiei, cu o flexibilitate hermeneutică irigată de confesiunea lectorului care a „învăţat” de la poet „libertatea, trăirea pe verticală”, poezia lui Ioan Alexandru are pentru Dan C. Mihăilescu trei feţe – etape de evoluţie, am fi tentaţi să spunem, dacă ultima n-ar fi de-a dreptul de involuţie, recunoscută ca atare de exeget. Această structurare este şi singura urmă metodică, susţinută economicos de câteva opinii critice şi de relevarea locului acordat poetului în istoriile literaturii române apărute după 2000, trei la număr: cea a lui Nicolae Manolescu, cea a lui Alex. Ştefănescu şi cea a lui Marian Popa, dublate de un articol de dicţionar al lui Ion Pop (din Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dicţionarul scriitorilor români. A-C, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995).

Autorul Eseului confesiv despre Ioan Alexandru, intitulat Ce-mi puteţi face, dacă vă iubesc!?, compensează prin scriitura comprehensivă, prin lecturile încrucişate din corespondenţa şi poezia poetului, prin sugestia unui filon alternativ al liricii şaizeciste, care necesită o grilă de lectură aparte: „Fireşte că Imnele Bucuriei este o carte pentru iniţiaţi. Pentru cei care, de pildă, ştiu să-şi exalte firea (fie şi numai mental) la stihuri precum suita din «Bucură-te» din Condac la Buna Vestire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de Roman Melodul. Curat sadism să-i inviţi aici pe iubitorii poeţilor maudits, pe degustătorii de Baudelaire, Rimbaud, Rilke, Pound, Whitman, Thomas Dylan, Sylvia Plath, W.H. Auden & co., ori, la cealaltă extremă, pe consumatorii de Topîrceanu, Minulescu, Tzara, Voronca, Gellu Naum sau Marin Sorescu” (pp. 73-74). Aşadar, nu din spectrul larg al modernismului şi neomodernismului, sugerat prin cele două enumerări, fac parte Imnele lui Ioan Alexandru, care opun rezistenţă şi în faţa „relativismului absolutizant al postmodernităţii” (p. 74), ci vin, mai degrabă, în siajul tradiţionalismului interbelic, al lecturilor din Filocalii şi al celor filosofic-metafizice, ghidate până la un punct de Constantin Noica, siaj la care critica era, pare-se, obtuză: „Bineînţeles că lumea criticii literare – aproape sută la sută estetizantă, raţionalist-iluministă, atee, agnostică, ignorantă religios ori mefientă din principiu faţă de tot ce se numea, pe atunci, «ifose metafizice», a fost prinsă pe picior greşit. Reticenţa momentului, opoziţia iritată, înverşunarea ironică sau direct dispreţuitoare operează cu trist succes până astăzi întru minimalizarea acestei noi vârste poetice, fie anulându-i virtuţile, fie, şi mai rău, atacând întreg ansamblul creator al lui Ioan Alexandru din pricina celui de-al treilea volet, catalogat ortodoxizant, paseist, păşunist etc. Ca o culpă, adică, şi nu, cum e normal, ca o împlinire” (p. 76). Dar formula aceasta poetică s-a dovedit, şi o recunoaşte şi Dan C. Mihăilescu, limitată, păguboasă chiar, iar „ansamblul creator” nu-l avantajează deloc pe Ioan Alexandru. Lectura selectivă, pe care o şi propune cartea de faţă, şi re-antologarea sunt singurele soluţii pentru această poezie aflată în răstimp cu vremurile ei şi cu vremurile actuale.

Şansa pe care Dan C. Mihăilescu i-o acordă aceste poezii este cea a lecturii contemplative, o lectură care potenţează, care scoate din ascunderea limbajului religios (dogmatic) miezul mistic autentic, accesat atât prin experienţă (niciodată prin experiment), cât şi prin livresc, prin Carte. Putea fi aceasta o alternativă la autenticismul, întemeiat pe priza fenomenologică la real şi realitate, spre care avea să tindă poezia începând cu deceniul al optulea? Autorul acestui eseu confesiv crede că da, şi mărturiseşte că „în lumea filologică, Ioan Alexandru a făcut pentru (mistică şi) religie cât Noica pentru filozofie”, fără să lase, însă, „urmaşi de talia lui Liiceanu, Pleşu, Stoichiţă, Andrei Cornea, V.D. Zamfirescu, dar a permeabilizat întru religiozitate o generaţie altminteri livrată fatalmente eşecului profesional, vidului moral, apatiei, dezumanizării” (p. 11).

Tactica de lectură a lui Dan C. Mihăilescu presupune o deplasare a accentului de pe esteticul literar, să-i spunem, spre cel „filocalic”, de natură religioasă, din sfera sacrului, atins pe cale mistică, nu senzitiv, senzual sau laic în genere: „Încet, dar sigur şi irepresibil, fiinţa poetului se topeşte sub nimbul lui Iisus. El devine Mântuitorul, devine combustia şi umbra Fiului Omului, adorat, urmat, venerat, trădat, răstignit şi înviat. Iar poemul se face euharistie. Şi se dăruieşte ca atare. În rostire, Tatăl şi Fiul devin una, lumea de aici nu-i decât prefigurare a zborului de dincolo, viaţa de acum nu-i decât (vrednică) aşteptare a vieţii de apoi” (s.n.) (p. 72).

În baza acestei mutaţii esenţiale valorizează eseistul Imnele Bucuriei, în contul şi sub influenţa puternicelor sentimente filocalice pe care această poezie le transmite, superioare în această grilă de lectură experienţelor estetice literare. Cu toate astea, volumul este aşezat în rândul titlurilor de poezie canonizate în literatura noastră, descriind un întreg construct tradiţional: „antumele lui Eminescu reunite de Maiorescu şi ajuns deocamdată la Levantul, asociindu-se pe drum, pentru mine, cu Poema rondelurilor, Cuvintele potrivite, Poemele luminii, Plumb, Joc secund, Sonetele shakesperiene ale lui V. Voiculescu, 11 Elegii, Vămile pustiei, Urcarea muntelui, Dulapul îndrăgostit, Invocaţie nimănui, Necuvintele, Va fi linişte va fi seară, Aer cu diamante...” (p. 67). Respectă Dan C. Mihălescu în tocmirea acestei liste criteriul, devenit axiologic, pe care îl propune prin mutaţia pe care am sesizat-o? Nu tocmai, dat fiind avertismentul că această poezie este una pentru iniţiaţi, termen folosit în sens, de asemenea, religios, în timp ce pentru lecturarea poeziei este nevoie de iniţiere livrescă, în codurile estetice, şi o dispoziţie sufletească şi/ sau o luciditate ce poate să fie sau nu deschisă spre experienţa religioasă.

Revenind la structura cărţii, am adus până acum argumente din interpretarea volumelor din etapa a doua de creaţie, cea mai valoroasă, care începe odată cu volumul Vămile pustiei (1969) şi se termină cu Imnele Bucuriei (1973). În prima etapă, poetul practicase un neomodernism tipic începutului anilor ’60, conformist şi mimetic (arghezian şi blagian). Ori volumul din 1969 este expresia unei răscruci estetice, spirituale şi existenţiale deopotrivă, pusă de Dan C. Mihălescu în seama unor episoade biografice considerate esenţiale, petrecute începând cu anul 1967, extrase din corespondenţa cu Ion Cocora şi din cea cu Iustinian Chira, cel din urmă exercitând o considerabilă influenţă asupra spiritualităţii poetului. Întâlnirea cu Ulvina, cea care avea să-i devină soţie şi mamă a patru copii, perioada petrecută în Germania, lecturile coordonate de Constantin Noica şi un soi de asceză, asumată tot în această perioadă, aveau să-l pregătească pentru cele două volume ce reprezintă apogeul operei sale. Capitolele „Vama Vămilor pustiei”, „Trebuie să devii altceva din temelii, să aştepţi crucea, să pierzi totul ori să te laşi”, „Sufletele noastre, în fiecare zi şi noapte gemene, străbat văzduhul”, „Când Ion se face Ioan, poezia devine euharistie” sunt dedicate acestei perioade încununate cu cele două volume, sintetizând în denumirea lor experienţa mistică ce stă la baza creaţiei poetice.

Că Dan C. Mihăilescu instrumentează substituirea esteticului literar cu filocalia este evident şi în debutul capitolului „Când Ion se face Ioan, poezia devine euharistie”: „În 1973, la Editura Cartea Românească, apărea, în 1020 de exemplare, un volum de împărătească frumuseţe, cu miez ameţitor, eufonii sacrale, mesaj eminamente creştin şi copertă brâncovenească de Ion Miclea: Imnele Bucuriei. Copertă pe care Ion Alexandru devenea Ioan, semn de primenire sufletească şi înviere spirituală” (p. 67). Schimbarea registrelor este, într-adevăr, spectaculoasă, iar criticul se dovedeşte, la rându-i, inspirat, surprinzând cu acurateţe transformările care au loc: „Această rostire, eminamente liturgică, avea să devină filtrul absolut, grila grilelor pentru noua suflare poematică a lui Alexandru, care identifica rostirea cu kenosis şi metanoia. Totul, fiecare imagine, fiecare cuvânt, fiecare silabă şi consoană, se cuveneau (şi impuneau să fie) citite de atunci încolo în cheie biblică: logos nesfârşit, perpetuă cântare de slavă, despovărată, pe cât posibil, de rigorile semnelor de punctuaţie (menite, acestea, să scurtcircuiteze fluxul incantatoriu) şi indisociabilă de alaiul simbologiei din imnografia creştină” (p. 69). A existat şi un preţ estetic, în sensul literar al termenului, o ieşire de pe traiectul neomodernist, o încălcare a codurilor literare prin retrogradarea lor în plan secund, iar critica literară, preocupată să (re)câştige autonomia estetică, a sancţionat această opţiune. Poezie religioasă se scrisese şi se scria la noi şi fără această renunţare, în sincronie cu „spiritul” literar al vremii, compatibilă cu gustul şi sensibilitatea artistică a epocii.

Dan C. Mihăilescu îşi asumă, practic, aceleaşi riscuri prin lectura pe care o propune poeziei lui Ioan Alexandru, însă într-o vreme în care pluralitatea criteriilor a devenit imperativă şi în condiţiile în care scriitura critică pe care o stăpâneşte îi permite astfel de angajamente hermeneutice.