Iarna conservă, obligă la urme şi la raţiune, la coborâre în sine, întocmai precum poezia din Cartea de iarnă a lui Ion Mureşan. Dar mai repede m-aş încrede în puterea poeziei de a mă întoarce către sine, decât în cea a iernii, pentru că „poezia nu este niciodată un interval facultativ” şi poate, peste puterile raţiunii poate, „să stabilească ordinea: logosul” (Ion Mureşan, Cartea pierdută – o poetică a urmei, 1998, p. 57). Iar atunci când imaginaţia dă semne că „îşi resoarbe creaţiile în sine, gata să se închidă” (idem, p. 19), poetul, unul ca Ion Mureşan sau Virgil Mazilescu, are tăria ontică să lase în urmă memoria şi să stea la masă cu raţiunea sau/ şi nebunia. Marea încercare a sa este prinderea vocii în plasa raţiunii, intrarea ei în logos şi deprinderea ei cu logosul, iar pentru asta este nevoie de multă pregătire, cât o Carte de iarnă. „Vorbesc din propria-mi piele, singura care îmi stimulează/ ambiţia de a huzuri/ oferind cuvintelor un fel de demnitate cu pori şi delicate/ firicele de păr/ (aceeaşi pe care la zece ani o conferisem puiului de şarpe/ după ce zvâcnise scurt din piept/ şi i-am simţit capul răcoros între buze./ Şi sora mea aplaudând veselă crezând că aşa deodată am/ reuşit să vorbesc/ un cuvânt negru cu ochi:/ – Uite, mamă, ce cuvinte lunguieţe au limbile străine!/ Apoi acelaşi şarpe în vasul de tablă foşnind ca o carte/ tipărită pe hârtie proastă)”, scrie Ion Mureşan în poemul în care raţiunea îi „sângerează” peste singura „reprezentare despre liniştea sufletească”: „un soldat cu părul alb pieptănându-se în ferestrele mici şi blânde ale băii comunale” (Înălţarea la cer).

Scriind Cartea de iarnă, Ion Mureşan a debutat editorial în poezie (1981) la începuturile unui deceniu în care luciditatea literaturii avea să fie numită „textualism”, avea să se hrănească din jocurile postmodernismului şi să concureze „poezia pură” a (neo)moderniştilor printr-o goliciune metafizică dejucată, în cele din urmă, de mulţi dintre cei mai valoroşi optzecişti. Între aceştia, chiar de la prima carte, spusă din titlu cartea pentru a se aşeza în tradiţie şi nu pentru a anunţa un „eu” fatalmente de hârtie – după cum urmează să mai afirm, Ion Mureşan a ales experienţa, nu experimentul, eideticului.

Înzestrat cu îndrăzneală prometeică şi echipat cu unelte literare dintre cele mai alese, ascuţite şi bătute la focul propriilor trăiri, Ion Mureşan, temperându-şi cu metafore larg deschise, şi parcă ruşinat, avântul gnoseologic, îndrăzneşte să-şi urmeze pathosul până la întâlnirea sângelui cu sufletul, a corpului cu raţiunea. O astfel de poezie îmbie la o lectură de identificare, legitimată întrucâtva de George Poulet.

În poemul Înălţarea la cer sunt prinse în bătaia vederii şi a viziunii cele mai multe dintre faţetele acestei poezii, întâmplate la marginile memoriei, corporalităţii şi cunoaşterii, unde este posibilă atât forţarea întrepătrunderii acestor planuri, cât siluirea despărţirii lor: „Oricum, eu stau în faţa crezului poetic ca în faţa unei femei/ fără piele/ ce îşi pudrează venele, iar dacă o sărut uneori cu ce sunt eu/ mai presus/ decât măcelarul ce după închiderea prăvăliei plângând îşi/ îngroapă faţa în hălcile de carne/ care i-au rămas nevândute./ Adică eu îmi pun grumazul între lucru şi cauza sa/ cum stă uterul femeii între spermatozoid şi ovul./ Iar dacă prietenii mei se laudă că le-a crescut vreo ureche/ pe burtă/ cu burta să li se vorbească. Îi ştiu prea bine: ei stau cu un/ sâmbure de adevăr în gură/ şi-l tot sug ca pe o bomboană”. Visceralul şi senzualismul nu sunt, aşadar, suficiente, atâta timp cât conştiinţa poetică nu devine cunoaştere şi receptacul al logosului, nevoie fundamentală, aşa cum este exprimată şi în poemul Autoportret la tinereţe: „Trebuie tată să rămâi între lucrurile utile/ eu voi locui în podul casei voi bea vinul tare/ eu trebuie să exprim acel sunet fantastic de tăios ce se naşte/ când numele se izbeşte deasupra lucrului pe care îl/ denumeşte”.

Idealul cunoaşterii este, însă, cel care duce şi la Izgonirea din poezie, chiar dacă „prejudecata realităţii” nu este decât tot o formă de transfigurare (poetică) a realităţii. Întreaga poezie a lui Ion Mureşan este, în fond, expresia nostalgiei eideticului, poetul fiind el însuşi eidetic, întocmai cum el afirmă despre Husserl în eseul „Note la un Paradis pierdut” care deschide Cartea pierdută (p. 8). Dar, mai mult, prin poezie această nostalgie este „mai platonică” decât şi-o poate permite filosofia, pentru că în poezie frica şi alte trăiri profund umane îşi au locul lor alături de idei şi atunci când nu sunt totale şi perfecte, când pun la îndoială însăşi poezia. De asemenea, poezia poate să se îndoiască de sine mai mult, mai suportabil, mai profund şi generos decât oricare altă formă de cunoaştere. Înainte de a fi verbalizate stările psihice care inundă locul fiinţei, poetul reconstituie un model de „locuire”: „Cine-i nebun să ridice monument adevărului/ în locul îngust dintre limba istoriei şi limba memoriei/ mai înainte de a-şi pune peruca aspră din păr de porc/ de-a lungul pe pielea inimii, pentru o mai bună/ disciplină a sângelui? /Căci pentru câţi oare conştiinţa de sine nu-i o haină prea/ largă/ şi câţi nu o îmbracă doar în intimitatea nopţii ca pe o/ pijama?/ Iată, de multe ori, simţurile oferă un spectacol de/ gală al perceperii lumii./ În forme felurite fiecare parte a corpului exprimă/ bună-cuviinţă,/ iar politeţea conferă unitate viziunilor;/ (…)/ Astfel, ordinea rece a indiferenţei, raporturile îngheţate/ între lucruri/ pot fi numite adesea – disciplină”. Contactul cu realitatea aruncă numai aparent anatema îndoielii asupra scrisului, poemul iese, de fapt, din matca poeziei confruntându-şi existenţa prin individualizare, se scrie şi ca refuz al poeziei: „Dar înaintea unei muşte strivite din întâmplare pe hârtia pe/ care tocmai îţi scrii poemul/ muşchii feţei îţi tremură, ochii ţi-s pufoşi ca două gheme/ de/ lână,/ urmează un zâmbet acru în care frica degenerează în/ extazul/ fricii…/ Moartea fiinţelor mici şi cu multe picioare – îţi spui –/ trezeşte astfel de stări./ Dar poezia refuză să mai intre în poem/ când în mijlocul hârtiei pe care scrii domneşte o pată/ roşietică, aproape uscată,/ două aripioare şi câteva picioruşe de muscă” (Izgonirea din poezie, II). Mureşan crede în poezie mai mult decât lasă să se întrevadă în acest poem, în care trăirea fricii îl alungă din logos. Poemul este locul unde extazul fricii se poate întoarce ca rostire, ca substanţă estetică.

Nu este de neglijat faptul că Ion Mureşan a absolvit, totuşi, filosofia. Expresiile din această zonă nu sunt doar artificii, zorzoane, marcări falşi, aluzivitate care-şi aşteaptă interpretarea (ca la Nichita Stănescu), ci urme pe care se poate trece poemul prin poezie, scos mai apoi în real. O lectură centrată pe firul gnoseologic tras din lâna poetică poate fi, însă, păguboasă pentru autenticitatea acestei poezii, care este de o splendoare unică în literatura contempo-rană. Cuvântul său este mijloc ontologic şi materie organică deopotrivă: „cuvintele se umflă şi încep să nască în gură/ mâinile se înroşesc se fac mai roşii decât inima” (Kynos kephalai, II), „a venit vremea să strig/ şi eu/ pe sub burţile simbolurilor” (Izgonirea din poezie, V). Membrana dintre corp şi raţiune este străpunsă de acest cuvânt substanţă, materie şi viscere.

Ion Mureşan a scris, încă de la debut, o poezie completă, totală, de aici şi recunoaşterea de care se bucură printre contemporani, fără să creeze, însă, cu adevărat emulaţie. Încercând cu poezia marile valori umane, cum este frumuseţea, asaltează ieşirea din peştera realităţii, având mereu pregătită replierea prin poem: „Cât despre frumuseţe: sigurul mod de a mă lipsi de ea/ stă în a-i săvârşi faptele// iar la ospeţele înţelepţilor sub mesele lor/ între picioarele lor să-mi continui nestingherit/ jocul meu isteric cu pietricele albastre.// Carnea mea galbenă/ cea mai cumplită venire a iernii te socot” (Cât despre frumuseşe). Sigur, poate fi realizată şi o lectură răsturnată, numai prin replierile înscenate de poet, prin eschivele sale, deloc puţine, însă cred cu tărie că Ion Mureşan a scris şi scrie o poezie gnoseologică, fără să degradeze în vreun fel puritatea (modernistă) a poemului. Reeditarea volumului Cartea de iarnă este o mare şansă care i se dă poeziei contemporane.