După mai multe narativizări ale „morţii autorului”/ poeziei/ literaturii şi/ sau cărţii, privegheri şi prohoduri cântate anticipat, ţinând prim-planul istoriei literare, care-şi joacă din ameninţarea cu sinuciderea de fiecare dată „ultima carte”, avem parte şi de proiectarea unei Republici Mondiale a Literelor, realizată de Pascale Casanova, specialistă în socioliteratură şi teorii asupra spaţiilor literare şi profesoară la Duke University. Nu-mi propun o descriere propriu-zisă a cărţii, ci discutarea unor criterii şi principii pe care autoarea le tratează şi le foloseşte în construirea/ afirmarea acestei „macrostruc­turi” a istoriei literare. Perspectiva sa e a unui modern, de pe poziţii pe care le împărtăşeşte, în parte cel puţin, şi postmodernul. Adică, „organicismul” perspectivei sale nu e redus la criteriul estetic şi nici nu are o configuraţie pur „evoluţionistă”, ci e adaptat inclusiv la dinamica pieţelor şi sistemelor economice, autoarea folosind, într-o considerabilă măsură, teoriile lui Pierre Bourdieu, în siajul căruia se consideră că a mers. De altfel, reputatul teoretician şi-a exprimat părerea despre proiectul lui Pascale Casanova, al cărei demers îl găseşte „o provocare intimidantă: (...) de a construi şi de a verifica în mod empiric un model teoretic al «fabricii universalului»” (coperta a IV-a).

Pascale Casanova crede într-o „mare naraţiune” care-şi impune propria piaţă, propriul sistem de evaluare, propria bursă de valori şi forme de legitimare. Cercetătoarea denunţă modul, subsumat în genere modernismului, de a face critică în baza unui „monadism radical”, întemeiat pe axiomă puristă potrivit căreia „o operă unică şi ireductibilă constituie o entitate perfectă şi nu poate fi măsurată şi raportată decât la ea însăşi, fapt ce îl obligă pe critic să privească ansamblul textelor care formează ceea ce se numeşte «istoria literaturii» doar ca pe o simplă succesiune aleatorie” (p. 10). Sigur, denunţul vizează o manieră foarte veche de critică, însă astfel scoate în evidenţă o altă formă de autonomizare a literaturii: „Prejudecata despre starea de izolare a textului ne împiedică să luăm în considerare (...) ansamblul configuraţiei căreia îi aparţine, adică totalitatea textelor, operelor, dezbaterilor literare şi estetice cu care intră în rezonanţă şi în corespondenţă, şi care îi fundamentează adevărata unicitate, originalitatea sa reală” (p. 11). În această ordine de idei, numai prin confirmarea în „totalitatea structurii”, mondiale, operele se definesc şi capătă un destin, sunt „tranzacţionate”, negociate şi renegociate.

Nici transferul de limbaj economic nu e nou, cum vom vedea, dar inovatoare e ideea unei „fabrici a universalului”, care produce o reprezentare în continuă expansiune, independentă, cu geografie şi arhitectură proprie, ce justifică şi proclamă „Republica Mondială a Literelor”: „Ar exista, prin urmare, teritorii şi frontiere literare independente de cele politice, o lume secretă şi totuşi lesne de perceput de către oricine şi îndeosebi de către cei mai lipsişi de mijloace. Ţinuturi a căror unică valoare şi bogăţie este literatura; un spaţiu guvernat de un raport tacit de forţe, care comandă forma textelor ce se scriu şi circulă pretutindeni în lume; un univers centralizat, cu propria-i capitală, cu provinciile şi hotarele sale, în care limbile devin instrumente ale puterii. În aceste ţinuturi, fiecare se luptă pentru a fi considerat scriitor; s-au inventat legi proprii, eliberând astfel literatura – cel puţin zonele cele mai independente – de arbitrariul politic şi naţional” (p. 12). Afirmaţia ignoră, astfel, cenzura impusă pe criterii ideologice şi politice extrinseci literaturii sau, cel puţin, îi subestimează influenţa şi ponderea în evoluţia literaturilor din Estul Europei, de pildă, în anii comunişti, pentru a lua numai exemplul care ne priveşte direct. Ceea ce punctează, însă, această afirmaţie e altceva, anume că literatura nu şi-a pierdut „aura” odată cu intrarea lumii în era „reproducerii mecanice” şi în sistemele capitaliste, atât de demonizate de neomarxişti. Nu şi-a modificat codurile, în mod esenţial, în funcţie de reproducerea în masă, şi nu a fost „concurată” precum pictura de fotografie sau teatrul de cinematograf. Pe de o parte, literatura pare-se, în această grilă cel puţin, opune cea mai rezistenţă în anularea graniţelor dintre cult şi popular, iar pe de alta, are, de departe, capacitatea cea mai mare de a absorbi popularul în propriile coduri fără a-şi trăda principiile, satisfăcând simultan o gamă largă de consumatori. Lucrurile vor sta aşa atât timp cât „literaritatea” nu va fi redusă la poveştile sale sau la estetica sa, ci va reprezenta „capitalul lingvisto-literar” al operelor. O altă posibilă justificare a ignorării cenzurii exterioare ar fi că literatura e politizată în măsura în care autorii săi îşi propun sau acceptă această politizare, însă nu prin asta se defineşte ca literatură. Nu-i vorbă că intelectualii/ cărturarii săi n-au „trădat”, ci că au făcut-o în afara „Republicii”, străin de legile şi sistemul acesteia.

Cum spuneam, vocabularul economic preexista unor astfel de teorii, începute de Bourdieu, iar autoarea trimite în dese rânduri la Valéry, pentru care „economia spirituală, ca şi economia materială, se reduce, dacă ne gândim bine, la un simplu conflict al evaluării”, afirmând, de asemenea, că „există o valoare numită spirit, cum există o valoare petrol, grâu sau aur” (p. 21). Ezra Pound a invocat ideea de „credit literar”, remarcând că el devine posibil într-un sistem bazat pe „credinţă”, iar Pascale Casanova ajunge la concluzia potrivit căreia „creditul” este puterea scriitorului pe care i-o conferă credinţa în sistemul literar, adică în existenţa Republicii.

Republica se constituie şi fizic, prin spaţiile sale simbolice şi prin capitalele care o găzduiesc, pe care le reprezintă, le investeşte cu această funcţie, capitala fiind „un loc spre care converg simultan cel mai mare prestigiu şi cea mai mare credinţă literară”, rezultând din „efectele reale provocate de această credinţă”. În această ordine de idei, „capitala de care vorbim există de două ori, în reprezentări, dar şi în realitatea efectelor măsurabile pe care le produce” (p. 34.). O astfel de capitală a fost şi este Parisul, pentru că aşa cum spune Valéry: „Parisul este o «funcţie» necesară a structurii literare” (idem).

Totuşi, pentru teoreticianul ce recunoaşte, în prealabil, existenţa Republicii şi necesitatea sa, raportarea la sistem relevă şi legăturile inerente cu politicul, cu economia economică, să-i spunem, în care vrând nevrând, se integrează, la nivel global, dar, insistă autoarea, făcându-şi regulile, dispunând de capacitatea şi autoritatea de a-şi stabili valorile. Se anunţă, ca o consecinţă, o formă de scoatere a literaturii din datoria faţă de „naţiune” şi din obligaţiile „etnocentriste”, pe care opera le depăşeşte în momentul în care i se găseşte locul în Republică. Prin prisma acestei teorii apare o altfel de justificare a „clasicilor”, care joacă pe pieţele internaţionale rolul pe care îl joacă, în cele economice şi comerciale, aurul, şi pentru că „zonele literare” şi operele cele mai vechi sunt cele mai autonome, adică cele devenite bunuri pur literare, bunuri pentru literatură.

Cercetătorul care aderă la o astfel de concepţie trebuie să aibă în vedere şi că: „structura ierarhică ce ordonează universul literar este produsul direct al istoriei literare, aşa cum a fost evocată aici, dar este şi ce care creează această istorie” (p. 103). Însă teoria, în încercarea sa de a fi completă, adică de a cuprinde toate dimensiunile ce i-ar fi necesare pentru a descrie principalul punct de referinţă al valorificării literare, ia în calcul şi „modalitate comună de măsurare a timpului”, adică stabilirea unui „Meridian Greenwich”, îşi imaginează autoarea, consecventă în metaforismul Republicii Mondiale. Lucrul e important, pentru că astfel s-ar rezolva problema decalajelor temporare şi istorice din momentul evaluării: o operă romantică e valoroasă în romantismul ei, aparţinând temporar unui moment istoric, ori scrisă ulterior, în afara timpului şi toposului său, e datată şi depăşită. Altfel stau lucrurile cu modernitatea, unul dintre conceptele cele mai înşelătoare, din punct de vedere teoretic, fiindcă „legea temporală a universului literar se poate anunţa astfel: trebuie să ai vechime pentru a avea o şansă cât de mică de a fi modern sau a decreta modernitatea” (p. 112). Modernitatea asigură raportarea corectă la „Meridianul Greenwich” al literaturii. Modernitatea e, în această logică, lupta cu inerţia, capacitatea operei, subscrise acestei paradigme, de a rămâne în prezent. Spaţial, în secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea, Parisul a fost capitala modernităţii (W. Benjamin o afirmă din chiar titlul unui eseu de-al său: Paris, capitala secolului al XIX-lea).

Poate utopică ideea unei Republici Mondiale a Literelor, dar nu plină de utopii. Pascale Casanova trezeşte dacă nu încrederea, sigur interesul pentru o nouă „mare naraţiune” a literaturii: modernă, autonomă, mondializată.