Cu protagonistul privind printre spiţele unei roţi de bicicletă începe La Tolce Vita, chiar înainte ca Robert Şerban, elegantul şi carismaticul intervievator ce va juca rolul de „scenarist” al cărţii, să folosească, la finele „Cuvântului înainte”, potrivita formulă cinematografică „Atenţie, motor!”. După acest prim cadru, care e fotografia de pe copertă, începe dialogul prin care Marcel Tolcea va străbate, alături de „întrebătorul” său, vaste şi adânci teritorii ale memoriei, unde se va regăsi pe sine şi pe oamenii din viaţa sa, la diferite vârste – biologice, culturale şi spirituale – regizându-şi, cu fine tăieturi şi cu umoru-i deja proverbial, fluxul memoriei.

Formată din două interviuri aniversare, luate la împlinirea a cincizeci şi a şaizeci de ani, cartea are un caracter autobiografic, Marcel Tolcea decupând în propria viaţă, reliefând câteva praguri, dispunând de „fire narative” cu un mare potenţial dramatic, cu acţiune şi cu toate ingredientele pentru un thriller. Cu o copilărie, adolescenţă şi o primă tinereţe în comunism şi cu participare directă la Revoluţia din ‘89 nici nu putea fi altfel, dar nu aceste realităţi obiective modelează, în scriitura poetului şi a omului de cultură (cu varii tipuri de prezenţă în agora timişoreană, fie ea universitară, fie cea artistică sau cea jurnalistică), în chip esenţial destinul personajului. Relevarea sinelui coincide cu invocarea şi regăsirea celorlalţi, a părintelui Mihail Avramescu (avangardist şi ezoterist), preot în Jimbolia, de unde era şi poetul Petre Stoica – o altă figură centrală, a lui Eugen Todoran, a cenacliştilor de la Pavel Dan etc.

Una dintre devizele tolcevitei, în care cadrele de film european se succed, în intervale bine dozate, cu cele hollywoodiene, consistă în faptul că „râsul e forma cea mai luminoasă nu neapărat a terapiei în faţa tristeţii şi a depresiei, ci a unei igienice prevenţii” (p. 29). Iar când destinul e, precum în cazul lui Marcel Tolcea, eminamente unul cultural, râsul are nevoie de forme mai îndrăzneţe şi mai rafinate, de un limbaj subtil şi de o priză fermă la realitate.

Întrebările şerpaşului Robert Şerban îl conduc pe cititor într-o expediţie pe versanţii unei vieţi în care spiritualitatea, livrescul şi sociabilitatea se întretaie şi intră în raporturi de un echilibru întreţinut de iniţierea continuă şi lucru asupra sinelui, cu soluţii extrase dintr-o cultură ce are capacitatea transcenderii prin hermeneutică. E vorba, de fapt, în aceste pagini, de o maieutică plină de umanitate şi umanism, devenită, după transcriere, o ţesătură culturală ce palpită sub ochii celui de-al treilea participant, care e cititorul. „Ce pierzi atunci când câştigi... ani?”, întreabă, de pildă, Robert Şerban, iar răspunsul e unul în primul rând „în termeni culturali”: „eu am pierdut tot mai mult nevoia de a citi literatură avangardistă sau de a vedea filme, spectacole de avangardă «moderniste». Îmi place tot mai mult îndrăzneala discretă, bazată pe viziune articulată şi mă regăsesc tot mai puţin în experimentele ce se iubesc pe ele însele” (pp. 31-32). Schimbarea reflectă atât o evoluţie spre „calmul valorilor” (pentru a folosi atât de potrivita expresie a lui Virgil Nemoianu), cât şi o opţiune personală cristalizată odată cu maturizarea literară şi culturală în genere: „Când am încercat să mă întorc la literatura textualistă sau la semiotică, am descoperit că nu îmi mai plac deloc. Dar deloc! De fapt, fiind snob, cred că nici în tinereţe nu îmi plăceau şi, am curajul să spun acum, nici nu înţelegeam mare lucru. Îmi plac tot mai mult jazzul, jazzblues-fusion-ul, muzica simfonică şi filmul. Jazzul e o poveste de fiecare zi, mai ales în ultimii 20 de ani, ca şi povestea cu filmele de artă. Încă citesc multă poezie românească şi, sincer să fiu, nu cred că poezia se poate traduce” (p. 32). Ca şi în poezia pe care a scris-o, în Bicicleta van Gogh sau Ochiul inimii – reeditată Ochiul inimei, Tolcea caută „ceva foarte simplu: autenticitatea, viaţa, ghemul din stomac cu care să mă culc după ce citesc, văd, ascult. Eu chiar cred că, odată cu vârsta, admiri tot mai mult Acel-Ceva-Adevărat-Bun-şi Frumos, şi nu doar inteligenţa, meşteşugul, măiestria” (p. 32).

Furat pur şi simplu de naturaleţea dialogului, de ritmul şi ideile înşirate fără nicio urmă de emfază, ci, adesea, cu blândă autoironie – răsfăţul şi autocenzura intelectualului pur sânge, am uitat (cât de reconfortant!) să-mi iau vreo notiţă, prin care, în această scriere fatalmente de gradul al doilea, să refac, într-un alt discurs, prin permutări, scenariul şi fresca oferite de volum. Participarea şi îndemnul meu la lectură se bazează, astfel, mai degrabă pe reacţia la vibraţia declanşată de această rememorare, pe un sentiment şi o admirare a nobleţei culturale a autorilor. Voind să o scriu şi după parcurgerea altor cărţi ale lui Robert Şerban (în calitate de autor-poet sau co-autor, ca în cazul de faţă), iată o spun acum, cu riscul generalizării: principala sursă a carismei intelectualilor timişoreni autentici, lista e prea lungă – tocmai am încercat să o reproduc, dar am renunţat –, unii dintre ei de origini olteneşti, este eleganţa. Cei doi interlocutori ai Tolcevitei sunt, aşadar, carismatici prin eleganţă, o eleganţă pe care nici regimul comunist, nici circul postdecembrist, nici meseria de jurnalist nu au ciobit-o, ci au întărit-o.

Cotidianul, în care Marcel Tolcea a fost inclusiv cronicar sportiv, este dublat de întâmplări şi întâlniri suprarealiste, ce i-au deschis şi drumul spre gnosticism, scriind o teză de doctorat despre influenţa lui René Guénon asupra lui Mircea Eliade, făcând, totodată, parte din masonerie şi cunoscându-i sistemul filosofic. De aceea ai sentimentul că personajul în care se transferă vede cu mai mulţi ochi chiar şi întâmplările banale.

Unul dintre episoadele cele mai spumoase ale cărţii e întâlnirea cu Horia Lovinescu, căruia îi vorbeşte, fără să ştie cine e, despre filmul Umbra lumii, al Anamariei Beligan, fiica vitregă a interlocutorului său. Iţele dintre cei doi se dovedesc încă şi mai complexe, prin cunoştinţe comune şi un substrat, numai sugerat, ezoteric.

La Tolce Vita e şi o carte a evocărilor, o cartografiere a spaţiului cultural bănăţean şi, simultan, o frescă istorică. Nu voi insista pe acest aspect, cum nu am făcut-o pe niciunul altul, dar voi continua să încerc să surprind spiritul dialogului, o maieutică autenticistă – i-aş zice. În acest sens, poetul lasă sentimentul că poate ieşi oricând din planul istoric, oferind explicaţii în descendenţă eliadescă, deţinând chei ale simbologiei şi hermetismului, dar revine mereu la firul biografic şi la consistenţa sa istorică, cu precauţie şi cu acea jenă a vorbirii despre sine, de unde, cred, şi tendinţa de a vorbi mai mult despre ceilalţi, despre reflexia sa în ei, despre jucarea şi dejucarea împreună a realităţilor, între care şi momentul Revoluţiei. Un amănunt ce confirmă o anume premeditare a eliberării din 1989 sare, aici, în ochi: episodul în care William Marin, profesor universitar de socialism ştiinţific – „un stalinist impenitent prin anii ‘50-’60, iar în ultimii ani ai deceniului şapte un eurocomunist cred la fel de convins” – îi dezvăluie lui Marcel Tolcea, cu câteva luni bune înainte de acel istoric decembrie, că «până la finele anului, Criminalul va fi lichidat», sugerându-i revolta de la Timişoara şi implicarea pe care Marcel Tolcea va trebui să o aibă. A primit, în acest sens, şi o confirmare a spuselor misteriosului personaj, plecat după relatare în Germania: „Dovada era uşor de verificat, mi-a zis William Marin. «Dacă vreţi să vedeţi că tot ceea ce vă spun e adevărat, mergeţi în librării şi luaţi volumul Perspective globale ale omenirii, de la Editura Tehnică şi Ştiinţifică. Din primul guvern democrat al României vor face parte doi dintre coordonatorii cărţii». De spaimă nici nu am îndrăznit să ating cartea în librării. Abia prin 27-28 decembrie am văzut despre cine era vorba: Ion Iliescu şi Serghei Celac, întâiul ministru de externe al României democratice. Al cărui prenume apărea atunci Serghei, nu Sergiu. Ceea ce a urmat în 1990 a confirmat umorul definitiv al situaţiei: William Marin a acordat un interviu revistei Stern în care afirma că printre conspiratorii de la Timişoara se aflau Cornel Ungureanu şi György Mandics” (pp. 118-119).

Dar înainte de a fi o carte document şi frescă a vieţii culturale bănăţene, La Tolce Vita e cartea unei identităţi culturale, a unui excurs într-o biografie prinsă într-o peliculă şarmantă, montată pe întrebările lui Robert Şerban, în care Marcel Tolcea se întâlneşte pe sine poetul, omul de cultură şi, iată, personajul.