În contul unui „futurism moral” (Karl R. Popper), redus la o „etică” încropită şi „adaptată” ideologic să justifice politica de forţă a unui sistem totalitarist, nu să arbitreze jocul deschis al coexistenţei libertăţilor, comunismul a căutat să fabrice o naraţiune unică, totală, cu o hagiografie proprie, eşuând într-o înlănţuire de distopii în ramă. Comunismul a fost, în toate formele sale, o faţă fidelă a marxismului, iar această legătură nu au putut-o şi n-o vor putea nega, în mod real, nicio generaţie de marxişti, cu toate subtilităţile discursive de care au dat şi dau dovadă. Discuţiile pe această temă, când sunt acceptate, iau şi azi, în spaţiul nostru cultural – şi nu numai, întorsătura unei „lupte de clasă”, confruntarea bibliografiilor trece drept un moft „elitist”, iar interogaţia şi analiza sunt, de asemenea, metehne burgheze sau elitiste, de la un punct încolo. Nu fac, de fapt, decât să obtureze, spun (neo)marxiştii, dar unii dintre noi nu înţelegem (!), realitatea că demonul capitalist – sălbatic dintotdeauna, nu sălbăticit – şi piaţa liberă stopează progresul şi cenzurează întoarcerea spre „adevăratele valori umaniste” etc.

Crearea unor discursuri critice nesubordonate ideologic (adică întemeiate epistemologic, respectiv pe o interogaţie necanalizată politic, religios sau dogmatic în genere) e necesară, aş zice – cu toate riscurile – în mod absolut, fiindcă ideile marxiste continuă să „sucească” nu numai minţi, dar şi idealuri, sisteme de referinţă, politici culturale etc.

Echilibrul actual, din spaţiul românesc de dezbateri, se datorează unor astfel de discursuri lucide, iar cartea Comunismul inc.: istorii despre o lume care a fost semnată de Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir vine în întâmpinarea nevoii continue de a analiza monstruoasele construcţii imaginare ale trecutului comunist, consecinţele acestora şi, nu în ultimul rând, comportamentele intelectuale dezvoltate sub acest regim. Volumul însumează, de fapt, două cărţi complementare, ceea ce nu înseamnă că şi interdependente, ci autonome, reunite prin afinităţile ideatice şi metodologice şi prin premisa că textele literare (integrând aici şi eseistica, diaristica şi critica literară) oferă unul dintre corpusurile cele mai relevante pentru cunoaşterea epocii.

Angelo Mitchievici îşi intitulează demersul „Lumini şi umbre: obsedantul deceniu”, decupând astfel istoric intervalul pus în discuţie, pe care îl segmentează în şase părţi: „Realismul socialist şi critica decadenţei: biopolitici totalitare”; „Zodia cancerului sau Caragiale în vremea lui Stalin”; „Revoluţionari şi activişti: taţi şi fii”; „Arhitecţii utopiei: Eugen Barbu şi Facerea lumii”; „Obsedantul deceniu, marea dezbatere şi criza sacrificială”; „Caravana cinematografică”. Perspectiva sa e, implicit, una metacritică, fiindcă în economia construirii „noii realităţi culturale”, pe bazele „realismului socialist”, în primul rând trebuia „reinterpretat” trecutul, tradiţia, canonul interbelic, între care „marii clasici”. Această renegociere a capitalului de imagine şi a pieţei de bunuri simbolice, dezvoltate de şi în jurul literaturii, reprezintă obiectul cercetării universitarului constănţean.

Mai în concret, Angelo Mitchievici urmăreşte cum sistemul a importat şi integrat (impus) „realismul socialist” ca unică metodă de creaţie şi, nu în ultimul rând, de interpretare şi validare, începând cu anul 1948. Nu urmăreşte şi nu denunţă direct fundamentul marxist al acestui construct care numai metodă sau estetică n-a fost, ci doar lectura leninistă şi a bolşevicilor, în general, deşi cred că o lectură mai aplicată în acest sens ar fi ajutat mult. Revine, totuşi, în capitolul despre Eugen Barbu şi stabileşte următoarele premise: „Eric Voegelin şi Raymond Aron au analizat comunismul unul ca religie politică, celălalt ca religie laică, Nadeja Mandelstam îl consideră o biserică pe dos, Martin Malia o partocraţie ideocratică, iar Mihail Epstein o mitocraţie. Dincolo de «opera» «evangheliştilor», Marx, Engels, Lenin, stau scrierile principalilor lor continuatori, suverani pontifi ai doctrinei, Stalin, Mao, Kim Ir Sen etc., care fac obiectul unui cult al personalităţii cu o dimensiune religioasă pe care numeroşi cercetători au remarcat-o. Doctrina milenaristă care-şi are propria escatologie, comunismul vehiculează o formă de sensibilitate religioasă deturnată şi alterată. Scriitorii vor sesiza acest fond obscur de credinţe şi idei religioase dizolvat în corpul doctrinei, iar literatura realismului socialist – cum este, în parte, cea scrisă de Eugen Barbu – va valorifica această religiozitate latentă, derivată, deturnată, printr-o serie de personaje-cheie” (p. 83). Este adevărat că până la venirea comunismului nu au existat forme de proto-realism socialist, dar intelectualitatea antebelică şi cea interbelică nu a fost străină de ideile marxiste, deci o „priză” exista în acest sens.

În orice caz, acest aspect nu umbreşte în niciun fel demersul exemplar al criticului, care demontează întregul mecanism propagandistic şi-i cercetează rotiţele şi arcurile, îi expune subterfugiile şi manipulările de idei, identifică erorile şi diversiunile. Textul de căpătâi al acestei monstruozităţi s-a dorit un adevărat manifest de critică literară, devenind canonic pe parcursul acelui deceniu. E vorba de Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei. Răsfoind volumele lui Tudor Arghezi, al lui Sorin Toma, din 1948, text care anunţă noua politică de lectură, iar consecinţele acesteia sunt rezumate de Mitchievici într-un mod care ar trebui să-i pună pe gânduri pe mulţi dintre interpreţii de azi ai literaturii: „Argumentul epistemico-estetic al degenerării deopotrivă a societăţii burgheze şi a artei burgheze decadente este transformat în ideologie atât de teoreticienii nazişti ai purităţii de rasă, cât şi de teoreticienii comunişti ai purităţi de clasă” (p. 28). Atitudinea cu pricina derivă dintr-o concepţie mai amplă, iar adepţii acesteia invocă o „sănătate” şi o „etică”, dovedit malformate, fiindcă, în fond, orice e permis pentru „idealul revoluţiei” şi al „lumii socialiste”. În atare condiţii, criticul literar avea să-şi aroge rolul de „medic”, de unde şi limbajul din această sferă a activităţii: „Regimurile totalitare posedă culturi literaturocentrice unde rolul scriitorului este supradimensionat pentru că el acumulează prerogativele celorlalte ştiinţe umaniste. În acest sens, rolul care-i revine criticului este unul major, el trebuie să sesizeze ceea ce este subversiv, «patologic» în text, actul critic în contextul realismului socialist fiind explicit unul curativ. Modelul preluat de Sorin Toma a înfăţişat una dintre posibilităţile pe care realismul critic le-a preconizat, medicalizarea actului critic. Critica în contextul realismului socialist va avea un rol atât profilactic/ homeopatic, cât şi unul epurativ/ curativ” (p. 31). O concluzie trasă de aici: „Medicalizarea actului critic şi refuncţionalizarea vulgatei criticii degeneraţioniste/ decadente revendică prin realismul socialist şi o formă de biopolitică totalitară” (pp. 35-36).

Aplicaţiile pe care le întreprinde Angelo Mitchievici scot la iveală şi alte structuri ale ideologizării din acea vreme, confiscarea unor imagini sau bunuri simbolice, între care şi Caragiale, după cum reiese din al doilea capitol. Cât se poate de relevante, în acest sens, sunt piesa lui Camil Petrescu – Caragiale în vremea lui şi volumul colectiv Studii şi conferinţe cu prilejul centenarului I. L. Caragiale, op în care o mare parte dintre principalele personalităţi literare ale epocii – G. Călinescu, Mihail Sadoveanu, Victor Eftimiu, Camil Petrescu, Zaharia Stancu, tânărul Paul Cornea etc. – semnează un pact simbolic de adeziune la realismului socialist prin interpretarea lui Caragiale în această cheie de lectură.

Analizele lui Ioan Stanomir sunt intitulate „Tablouri dintr-o expoziţie”. Acesta mută accentul pe zonele subversive din deceniile realismului socialist, pe supravieţuirea valorilor umaniste autentice într-o subterană păzită de câţiva intelectuali, definitorii fiind afirmaţii precum: „ca niciodată în istoria modernităţii noastre, cronologia oficială a literaturii este dublată de cea secretă, scoasă la iveală doar după ce relaxarea ideologică (controlată) va permite urcarea la lumină a unui întreg continent de sensibilitate” (p. 183), „Renovarea prozei şi poeziei, în anii de după 1964, este de neimaginat în absenţa contraculturii dezvoltate în aceste decenii” (p. 184) sau „În critică, eseu, proză sau poezie, intervalul ce se încheie în 1947 este cel din care se va nutri un filon al liberalizării intelectuale de după 1964” (p. 188).

Ioan Stanomir ia în calcul o abordare contrafactuală: „Anul 1947 este un palimpsest – o lectură atentă şi modelată retrospectiv poate identifica mişcarea tectonică ce indică profilul unei literaturi care ar fi putut fi. Cum ar fi arătat literatura română şi câmpul intelectual autohton în absenţa cenzurii comuniste? Departe de a fi doar un joc gratuit, întrebarea trimite la un fond tragic care marchează următoarele decenii” (p. 188). Într-o oarecare măsură, la această întrebare a răspuns neomodernismul şaizecist. Dar rădăcinile acelor subterane au fost mai diverse şi mai de adâncime, dovadă prozatorii târgovişteni şi sincronizarea literaturii lor cu codurile literare occidentale ale vremii. Postmodernism? E o altă discuţie.

Cartea bună păzeşte primejdia rea şi memoria. Studiile despre această zonă literară s-au înmulţit, având în cărţile unor Eugen Negrici, Sanda Cordoş şi, iată, Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir, repere fundamentale pentru înţelegerea pericolelor totalitariste, ale căror urme au întinat şi istoria literaturii atât de clar. Astfel de „istorisiri” critice sunt dovada unei stări intelectuale de veghe şi de luciditate, în care instanţele de supraveghere sunt întemeiate numai pe raţiune, şi numai dinamic şi pluralist.