Voinţa de a scrie un roman, de a-ţi reseta viaţa pentru asta şi de a plonja într-o pastă narativă pe care s-o modelezi într-un destin, primindu-i în plin anomaliile, coincidenţele şi farsele, negociindu-le fie cu ironie, fie cu o gravitate ingenios camuflată, nu constituie o temă chiar facilă pentru un debutant. La o astfel se întreprindere se angajează Alexandru Done, artist vizual şi senior art director pentru proiecte de comunicare, în primul său roman, Down Shifting. Pe bună dreptate avertizează Nicolae Manolescu, în România literară, asupra cheii parodice a scrierii, la care proaspătul romancier a recurs, zic eu, atât pentru a justifica înlănţuirea cam neplauzibilă şi dezarticulată a unora dintre evenimentele de prim-plan sau secundare, senzaţionale şi cam prea teatrale, cât şi pentru a contura un plan metanarativ exemplar gestionat. Pe acest cel de-al doilea nivel au loc marile provocări, fiindcă schimbările de registru sunt asumate, deopotrivă, cu (auto)ironie şi naturaleţe, inclusiv de naratorul, personaj principal, care lasă mereu sentimentul că se autogenerează.

Marea calitate a lui Alexandru Done e aceea a timingu-lui potrivit dintre acţiune şi fluxul narativ, mai ales în condiţiile în care romanul este scris la persoana întâi – şi se cam ştie că se află în gena prozatorilor români să cadă în meditaţii savante şi rememorări superflue, care să probeze cu orice preţ autenticismul, când aleg să scrie la persoana I. În Down Shifting nu e cazul de aşa ceva, ritmul alert fiind întotdeauna adecvat la desfăşurarea poveştii. Am intuit această însuşire încă de la prima pagină, în care Mihai Marinescu, protagonistul, îşi afirmă „antipatia profundă faţă de jazz”, cu care bănuieşte că s-a născut. Ori linia melodică potrivită pentru fundalul romanului ar fi cea de punk, cu intermezzo-uri de pop şi rap ironic.

Autorul scrie cu mână sigură, fapt care se confirmă şi în descrierea Biancăi, caracterizare prin care începe, din aceleaşi raţiuni de economie a naraţiunii, intriga: „Simţeam în ea un amestec insolit de raţiune, temperament şi decadenţă, adică un fel de personalitate multiplă. Putea fi glacială şi calculată, dezlănţuită şi senzuală, o adevărată expertă în efecte speciale şi arta deghizării. Curios însă, toate transformările astea parcă «lucrau» în absenţa ei şi, ori de câte ori îi atrăgeam atenţia, îmi zâmbea inocent. Flash-urile de seninătate mă stârneau, iar distorsiunile astea interioare mă făceau să o privesc cu o curiozitate de antropolog”. Mai exact, după despărţirea de Dana, Mihai Marinescu îşi leagă viaţa de avocata sa de la divorţ, această Bianca Mavrodin, care prin aşteptările sale provoacă întreaga criză: „Aşadar, viaţa ne prinsese într-o centrifugă. Trăiam! Plenar, viu, colorat, abracabrant!”.

După o primă parte, în care lucrurile se aşază într-un firesc ce reflectă, de fapt, stilul de viaţă al unor tineri din middle class, cu distracţii şi tabieturi din ce în ce mai costisitoare, cu o mitologie a cuplului construită pe o evoluţie profesională simultană, totul se rupe odată cu eşecul carierist al lui Mihai, copywriter la o firmă de publicitate de succes. Nu numai că nu este promovat, cum proiectaseră cei doi în planul de viitor, ci îşi dă şi demisia, nu înainte să joace într-o reclamă cam de prost gust. Din acest moment, Mihai este prins singur într-o altă centrifugă, devenind taximetrist, adică intrând atât în pielea personajului din reclama ce-i adusese decăderea, cât şi în firea personajului romanului pe care voia să-l scrie. De fapt, pasivitatea sa în faţa schimbării bruşte provine tocmai din disponibilitatea de a renunţa la confortul pe care şi-l crease pentru a-şi experimenta romanul fictiv.

Mitologia primei părţi a vieţii celor doi e, trebuie spus, „supravegheată” de spiritul lui Mircea Eliade, cu care personajul e născut în aceeaşi zi, şi faţă de care încercase, ca mulţi alţii din generaţia sa, „o adevărată fascinaţie”. Alexandru Done evită cu multă măiestrie clişeizările care ameninţă astfel de invocări, primind cu umor ipoteza că savantul stătuse în garsoniera pe care urma să o închirieze, după cum povesteşte proprietarul, determinat fiind în alegerea locuinţei tocmai de potenţialul poveştii şi aura pe care o prindea locul odată încărcat cu acest capital simbolic. De Eliade e legat şi tatăl Biancăi, reputat profesor universitar, întâlnindu-l la Chicago, într-o conjunctură care va decide, în cele din urmă, turnura romanului, bascularea din ultima parte.

Mihai Marinescu este, la o lectură atentă, un personaj extrem de complex, care-şi revendică libertatea cu o vehemenţă ingenios topită în planuri ce-i par Biancăi, şi cercului său de apropiaţi, aberante, refuzând fatalismul care-l strânge din toate părţile. Despărţirea de Bianca e „prevestită” de Adela, astrologa care-l va urmări prin prezenţa ei pe întreg parcursul romanului, iar dezlegarea finală a naraţiunii e instrumentată de mâna destinului, printr-o coincidenţă ce întăreşte dimensiunea parodică a scrierii. În întreprinderea sa, Mihai e însoţit de Andrei, purtat de aceeaşi revoltă şi de vise creatoare de aceeaşi textură, acela de a deveni pictor de biserici, în cazul celui de-al doilea. Demisionează şi dau lovitura împreună.

Schimbarea pe care, de voie-de nevoie, şi-o înscenează personajul principal, consistă, de fapt, în reevaluarea contractului său social, care-i definise, până în acest punct, inclusiv relaţiile amoroase. Deşi îi dispreţuia pe taximetrişti, alege să le practice meseria pentru a-şi schimba optica şi a trece printr-o tranziţie purificatoare, cu sensul de eliberatoare, ieşind din spaţiul privat pe care-l amenajase alături de Bianca – achiziţionând un apartament reconfortant – pentru a străbate străzile şi a forma altfel de legături, în acest spaţiu mixt, mobil, care e taxiul. Drumurile făcute îi redefinesc ideea de interacţiune cu oamenii, taxiul fiind un spaţiu intermediar, mixt – cum deja am spus, la jumătatea dintre public şi privat: „Săptămânile care au urmat, am încercat să-mi definesc relaţia cu zecile de clienţi care urcau şi coborau din maşină într-un perpetuum mobile cu tarif fix. Taximetria se dovedea şi ea o artă, o artă în care nu era chiar atât de uşor să excelezi. Clienţii mizează pe calităţile tale de supererou, de karateka urban care, prin tehnici îndelung exersate, reuşeşte s-ajungă din A în B cu viteza luminii”. Personajul caută, după cum reiese, să-şi upgradeze skill-urile şi să-şi varieze atitudinile: „simţeam că încep să asimilez din ce în ce mai bine logica străzii, să am coordonare, instinctele să se declanşeze la timp, iar eul latent să se ridice ca o bulă”. Sau, pe alt nivel şi la polul opus, dar în acelaşi registru, când o întâlneşte pe Adela pe care o crede vinovată că-i inoculase Biancăi ideea despărţirii, constată că nu-i poate reproşa agresiv cele cuvenite: „Cu toate astea, uite că nu reuşeam să scap de decenţă şi asta mă încurca, mă făcea să înţeleg cât de mult mai aveam de lucrat la shift-ul psihologic. Reziduuri middle class mă trăgeau încă în jos, îmi impuneau limite, reguli şi norme, psihicul nou nu se cristalizase cu totul şi nu reuşisem să-l torn într-o formă nouă destul de compactă. Zilele petrecute în spatele volanului nu-mi aglutinaseră cu totul substanţa fiinţei, acidul străzii nu-mi măcinase până la nerv conştiinţa de sine”. Paragraful explică, întocmai, şi titlul romanului. Schimbarea căutată e, de fapt, ocuparea unei poziţii de independenţă, de forţă, faţă de mediile care-l împinseseră să recurgă la această formatare.

Ceea ce urmează după perioada de tranziţie e absolut savuros, parodic la cele mai subtile şi înalte cote. Mihai Marinescu îşi regizează, alături de Andrei, o revenire de mare efect. Caracterul cinematografic al cărţii mă determină să mă opresc aici cu povestitul, la finele succesiunilor de intrigi, scrise într-o viteză ameţitoare, pregătind ceea ce se numeşte o „lovitură de teatru”. Nu mai spun decât că debutul editorial al personajului e dus şi el pe braţele generoase ale şansei, pe care Alexandru Done nu se sfieşte s-o introducă în joc de câte ori vrea să-şi regleze construcţia narativă, în contul aceloraşi clauze mediate de parodie. Cartea lui Mihai este remarcată de unul dintre cei mai prestigioşi critici americani, Adam Larry, care o recenzeze în The New York Times, după care moare de infarct. Succesul şi latura financiară sunt, astfel, asigurate.

Alexandru Done reuşeşte, prin Down Shifting, unul dintre cele mai incitante debuturi în roman din ultimii ani, de un curaj care sper să nu-i fi epuizat avântul romanesc, fiindcă literatura autohtonă contemporană are nevoie de asemenea refresh-uri. Talentul şi îndemânarea sunt dublate, în cazul său, de inteligenţă, imaginaţie dezinhibată, umor şi capacitate de structurare, ceea ce-l recomandă ca pe un romancier de viitor.