Mulţi dintre foarte mulţii poeţi contemporani recurg la ceea ce Ştefan Stoenescu numea, după citirea textelor lui Frank O’Hara, „un montaj ad hoc între existenţă şi memorie”, iar „faptul că fiecare poem în parte se constituie ca o indeterminare circumstanţiată, în care operează o logică a asocierilor sentimentale, demobilizează orice speranţă de a izbuti reducţia critică în formule simple şi în acelaşi timp valabile” (Ştefan Stoenescu, „Poemul ca gest”, prefaţă la Frank O’Hara, Meditaţii în imponderabil, Editura Univers, 1980). Autenticismul e alibiul perfect, termenul (care scapă sistematic conceptualizării) absorbind noul, inovativul, originalul, visceralul, realismele – de orice culoare şi textură, terapeuticul, defulările, „personismul” şi personismele şi alte şi alte criterii şi proiecţii mai mult sau mai puţin conceptuale, dintre cele mai diferite. Ai de multe ori impresia, în camerele şi antecamerele poeziei contemporane, că te afli în plin realism visceral, cum nu fără ironie scria Roberto Bolańo.

În fine, autenticismul a devenit atât metodă şi/ sau ideal poetic, cât şi criteriu de evaluare, ceea ce nu exclud că poate fi, dar numai în urma unui demers critic prin care să te raportezi la el ca la „un ethos”, printr-o „analiză istorică a limitelor care ne sunt impuse şi o încercare de depăşire a lor” (M. Foucault). Unul dintre rolurile criticii de întâmpinare este, cred, să facă acest exerciţiu în timp real, în sincronie.

În cel de-al doilea volum de versuri al Hristinei Doroftei, poezia vorbeşte limba memoriei şi, mult mai puţin decât îşi propune, pe cea a viscerelor, limbă ţinută, totuşi, departe de maşina de cusut, adică de (pre)scris, şi de tentaţia croielilor sau cârpelilor artificiale şi ireversibile. În acest sens, cu precauţie, scrie, din capul locului, versuri ca: „maşina de cusut mă trezeşte/ în fiecare dimineaţă/ ţăcănitul ei metalic mă zgârie în urechi/ îmi sperie visele/ mă aduce într-o realitate plină de/ aţe/ materiale/ comenzi/ nu-mi place nicio haină ce iese dintre/ dinţii maşinii de cusut/ poate din cauză că asist/ la naşterea fiecărei/ fuste/ cămăşi/ eşarfe” (maşina de cusut 1).

Poeta nu-şi va menaja eul nicio clipă, conştientizând, vers cu vers, că preţul autocunoaşterii este confesiunea sfredelitoare şi vag atinsă de melancolie. Refuză înveşmântările prefabricate şi învăluirile de orice fel, îşi trezeşte şi răscoleşte trecutul, rupe cercurile intimităţii şi se rememorează cu sânge rece. Se afundă într-un soi de fatalism, exhibându-şi nevoia de a se povesti. O face cu luciditate şi putere, ceea ce uneori o inhibă, nereuşind să fie, pe cât pare c-ar vrea, de directă, de frustă şi de crudă. De altfel, în poemul tata, îşi constată această neputinţă: „poemul ăsta încearcă să ţâşnească din mine de câţiva ani/ a devenit supurant/ nu ştiu dacă-s pregătită să-l excizez/ ştie prea multe şi va dezvălui totul despre el/ cel pe care l-am iubit/ şi l-am urât în acelaşi timp/ între noi era un gol în care ne îmbrânceam reciproc/ deşi trebuia să ne protejăm unul pe celălalt” (tata). Datorită inteligenţei scriitoriceşti, de care dă dovadă pe întregul parcurs al volumului, nu caută limbajul originar al acestei „ţâşniri”, nu se iluzionează că o astfel de irumpere ar putea fi concretă, iar rostirea i-ar curge ca un fir de sânge din nas când creşte prea mult tensiunea arterială, ci reconstituie ce ştie efectiv: „datorită lui exist/ sunt construită cu fragmente din el/ pe care le dispreţuiam/ acum îmi plac/ lumea spunea că semănăm mult/ atât de mult încât polii noştri se respingeau/ mă întrebam dacă mă iubeşte sau nu/ cred că mă iubea/ nu ştia cum să-mi dovedească asta” (tata).

Trăirile decupate declanşează impulsuri (auto)interogative, creând, în spaţiul poetic deschis, câmpuri de tensiune care te prind într-un joc al lecturii ce probează, adesea, dar nu întotdeauna, autenticitatea acestei poezii. Când îi reuşesc, textele sunt percutante şi tulburătoare, cu efecte estetice excepţionale, şi de o dexteritate tehnică remarcabilă, precum în ursul, taci!, poem cotidian etc. Reuşita depinde atât de fluiditatea narării, cât şi de concretismul redării, precum şi de calitatea compoziţiei unor scene: „se apropie toamna/ bate un vânt masculin/ mută frunzele de colo colo/ găinile se războiesc pentru un colţ de pâine/ o femeie e pe moarte/ a murit un om în sat/ lumea se duce la priveghi,/ toţi se grăbesc să ajungă înaintea preotului/ steagul din vârful stâlpului concurează/ în bătaia vântului cu bocetele femeilor/ privirile se mută de la un individ la altul/ cântăresc fiecare obiect din camera sicriului/ din când în când o privire se abate asupra mortului/ şi o lacrimă îşi face loc printre gândurile îndepărtate// viaţa aduce moarte” (poem cotidian). Verbele susţin aici cadenţa potrivită şi gravitatea secvenţei, tăind, într-un ritm aproape telegrafic, realitatea în două, ajungând în punctul final la o cugetare care, în mod normal, ar fi fost o ratare, venită, de data aceasta, natural şi ca o lovitură în faţă, deşteptătoare.

Prin „poveştile” poeziei sale, Hristina Doroftei îşi interoghează genealogia şi destinul, se regăseşte şi recunoaşte prin momente care i-au rămas înfipte în suflet sau în creier, marcându-i definitiv evoluţia afectivă: „maşina rulează cu viteză redusă/ portbagajul ascunde un viţel/ îl ducem bunicilor mei/ mama pare bolnavă/ transpiră/ mâinile-i sunt pătate cu sânge/ să nu spui nimănui că l-am luat de la maternitate/ ştii că nu avem voie/ (...)/ mă dezechilibrez şi cad între scaune/ îmi julesc bărbia/ nu spun nimic/ nu e momentul să mă plâng/ mama-mi observă durerea aşternută/ în oglinda retrovizoare/ numai dacă taci şi înduri/ mănânci carne dulce de viţel” (taci!).

În cel de-al doilea ciclu al volumului, „Sapho c’este toi”, erotismul, ca trăire de o frumuseţe întotdeauna convulsivă, conturează un alt traiect către sine, complementar, necesar, autentic. De altfel, aşa aş descrie încercarea întregului său demers din volumul maşina de cusut, cunoscând în Hristina Doroftei unul dintre poeţii care contează, care odată ce-şi va regla în totalitate ritmurile rostirii va oferi volume de o şi mai reală autenticitate.

Prin volumul Turneul celor cinci naţiuni, subintitulat poem, Andrei Zbîrnea ne oferă una dintre cele mai autentice, provocatoare şi consistente apariţii poetice ale anului. El şi-a structurat volumul de faţă în trei părţi: oraş I. fjara, turneul celor cinci naţiuni, oraş II. nadejna, precedate de două corolare.

Din melanjul de gândire poetică, devenită discurs poetic, relatări conjuncturale, secvenţe smulse dintr-un cotidian multistratificat, mediat de cinematograf şi de întreaga producţie de reprezentări a culturii pop şi post-pop, el configurează un joc postmodern agonistic, experimental şi, deopotrivă, strategic. Cu fiecare poem se conectează, pe de o parte, la circumvoluţiunile super-creierului culturii contemporane, şi, pe de alta, la acel dincolo pe care-l proiectează prin propria poezie. În fiecare text propune o cursă împotriva simulacrelor realităţii (Jean Baudrillard), o „reţetă”, un scenariu, un montaj al meciului continuu, căruia nu i se întrevede, însă, vreun final: „continuă să/ striveşti cetăţile ce stau ascunse printre rafturile de la supermarket/ vorbeşte limba mandarinilor şi vei obţine un semnal/ cibernetic de înaltă clasă// (...)// continuă să/ traduci din belo horizonte în limba germană/ semnezi începuturile de roman-foileton cu pseudonime hispanice// continuă să/ demantelezi orice scenariu apocaliptic venit din fâşia gaza// continuă să/ îţi baţi propriile recorduri la tetris şi candy crush saga/ refaci jocul LEGO rătăcit între nisip şi mare” (RMN II).

Andrei Zbîrnea descoperă că Turneul celor cinci naţiuni, cea mai importantă dintre competiţiile mondiale de rugby, e, de fapt, o (supra-/ hiper-)metaforă a lumii contemporane, că sportul, în genere, e unul dintre ecranele pe care se succed, se suprapun şi se confruntă simulacrele, prelungite în cinematograful viitorului (Netflix & co.), în noile cartografii ale World Wide Web-ului.

În secţiunea mediană, în poemul care dă numele volumului, poetul derulează tablourile şi fotografiile agonisticii marelui turneu, realizând, prin tehnica acumulării, una dintre acele liste în care se adună şi se suprapun faliile realităţilor plăsmuite în laboratoarele noilor media şi ale industriei sportului, provocând starea de vertigo: „despre arbitrajele tendenţioase de la campionatul mondial/ despre eliminarea scoţiei aka frontul comun din emisfera nordică/ despre minunea niponă din partida cu africa de sud/ despre drapelele coborâte în bernă despre oraş literatură conexiuni/ despre corporaţii mari sau în devenire despre scrum master/ şi analogia cu jocul de rugby despre pumele argentiniene despre jaguarii/ guatemalezi despre sportivi de performanţă despre entuziaşti// şi atât// despre board game-uri ca nouă religie despre camere proiectate asimetric/ despre canon vs nikon despre eagles of death metal/ despre reclame plasate în câmp deschis despre adepţii marketingului/ despre quentin tarantino pelicula de 70 de mm despre dead pool şi isteria marvel”. Marele pericol pentru o astfel de poezie rezidă din „ermetismul” său provenit, în mod paradoxal, din conjuncturalul fenomenelor şi produselor culturii de masă pe care le angrenează în descrierile sale analitice, fenomene de nişă pentru cei mai mulţi dintre cititorii profesionişti care-i pot însoţi şi media critic versurile.

Pe de altă parte, capacitatea sa de a radiografia şi a expune fisurile din simulacrele realităţii nu poate fi ignorată, mai ales când e regizată sub forma unei procesiuni poetice agonistice de luciditatea şi amplitudinea celei pe care ne-o oferă originalul Andrei Zbîrnea. Aştept cu nerăbdare următorul episod!